Dupa 2 ani in care am jurat ca nu mai calc in veci intr-un avion, dupa ultimul zbor cand am strans mana echipajului spunandu-le fericita ca nu voi mai zbura niciodata (saracii, nu intelegeau un cuvant din ce balmajeam eu acolo…), dupa ce as fi sarutat linistita pamantul pe care calcam, daca nu m-ar fi tras sotul meu de gluga, in timp ce ma aplecam, dupa toate astea Cristina imi spunea ca…o sa plec in Dubai???? Eu??? Nuuuuuu, niciodata-niciodata. Decat daca gaseste vreo metoda sa ajung acolo cu masina/tren/caruta. Altfel…NO WAY!!! Insa cu Cristina nu te poti intelege. Eu spuneam “no way”, ea imi raspundea “yes way”.
M-am hotarat sa nu dramatizez. Ma voi obisnui cu ideea incet-incet. Daca ma gandeam foarte intens la acest lucru, incepeam brusc sa transpir. O transpiratie rece si batai puternice de inima. Deci nu. Am inceput sedintele de terapie cu mine, in care imi spuneam ca pot sa o fac, ca trebuie sa o fac. La ultimul zbor m-am speriat foarte tare, insa numai pentru ca eram extrem de obosita. Stress-ul cu nunta si cu mutarea ma epuizase. Acum voi avea grija sa ma odihnesc, sa mananc bine, si totul va fi ok. Trebuie sa fie. Nu sunt prima si nici ultima care zboara. Trebuie sa imi depasesc frica. In plus, citisem un articol in care scria ca in 2010, pe cursele de linie din Europa nu a fost niciun accident aerian soldat cu victime. Doar nu oi fi eu aia care sa dea peste cap statisticile!!!
La cateva zile dupa ce mi-a dat “marea veste”, in timp ce eu inca incercam sa ma obisnuiesc cu ideea, Cristina a facut public anuntul intr-o sedinta, spunand mandra ca “m-am decis sa merg in Dubai”. Insa eu nu ma decisesem! Numai cand am auzit-o si am simtit fiorul rece. Toata lumea era mandra de “hotararea” mea. Chiar si seful, o persoana blajina, care mi-a inteles teama de la inceput si nu m-a obligat sa zbor impotriva dorintei mele, mi-a spus ca este cea mai buna decizie, ca totul va fi ok si ca el, unul, cand se suie in avion si aude motoarele “torcand”, adoarme imediat. Doaaaaamne, cum o putea???? Ma gandeam cu groaza la cele 4 ore de zbor. Adica…dupa 2 ani de stat la sol, eu incepeam direct cu zbor de 4 ore. Trebuie sa fiu nebuna!
Dupa ce s-a facut publica vestea plecarii in Dubai, hodoronc-tronc a mai aparut o deplasare: in Spania. Alte 4 ore de zbor. Deci, dupa pauza mea de 2 ani, aveam sa zbor cat sa recuperez timpul pierdut. Ce o fi fost in capul meu????
Intr-un final a venit si ziua Z: prima destinatie. Nu stiu daca imi luasem tot ce aveam nevoie la bagaj, insa stiu ca eram inarmata cu pastille. Xanax, emetiral, extraveral, rivotril, de toate pt toti. Pentru toti nebunii, evident. Colega Cosmina, cu care urma sa merg in Spania, era tare speriata, nestiind cum voi reactiona. Eu eram speriata de sperietura ei. Momentul in care avionul a pornit motoarele a fost crucial. Parca ma trezisem, brusc, dintr-un vis, si nu stiam ce caut acolo. Cum Dumnezeului eram EU intr-un avion, dupa ce jurasem ca nu mai calc in vecii vecilor??? Nu imi venea sa cred, imi era groaznic de frica, chiar si cu pastila pe care o luasem. Nu are rost sa descriu fiecare minut, pentru ca mi-ar lua muuuuuuulte pagini, insa cred ca aveam pulsul 150-180. Timp de 4 ore de zbor, inima mea a batut ca la balamuc. Nu va inchipuiti ca a fost un zbor neplacut. Chiar deloc, a fost tare linistit, insa cand m-am dat jos eram mai obosita decat daca as fi luat-o pe jos pana in Spania, atat eram de sleita de puteri.
Imediat ce am iesit din aeroport, am incercat sa identific primul miros. La mine una, fiecare tara miroase altfel: Germania are un iz de turta dulce, Turcia - mancaruri grele, Grecia miroase a verdeata, in Rusia te izbeste frigul, si tot asa. In Costa del Sol se simtea mirosul de apa sarata. Mediterana, care era in apropiere, te intampina de cum ieseai din aeroport. Dupa cat “alergasem” cu avionul, era chiar placut sa simti marea. Zilele au trecut repede, am vazut o gramada de locuri dragute, cu plaje largi si nisip nu din cel mai fin, ci din cel care nu se lipeste de tine la primul vanticel. Asta e cel mai bun nisip, dupa parerea mea. Am mancat numai peste si fructe de mare, nici nu stiu ce gust are puiul spaniol. Intre noi fie vorba, ar fi si pacat sa nu mananci asa ceva, in conditiile in care pestele e ca la mama lui acasa acolo. Coastele sudice ale Spaniei mi-au lasat o impresie foarte placuta. Multa verdeata, plaja si apa cat vezi cu ochii si atmosfera placuta, calda, de vacanta europeana.
Zborul inapoi a fost la fel de solicitant, insa la fel de linistit. Se facuse deja noapte si imi era si mai frica pentru ca nu vedeam pamantul. In momentul in care am vazut luminitele Bucurestiului, m-am linistit. Eram, in sfarsit, acasa. Insa mai aveam 4 zile pana la plecarea in Dubai. Eram atat de obosita incat ma gandeam sa nu mai mai duc. Voiam sa o iau incet, nu sa ma aglomerez cu zboruri multe si sa patesc ca in luna de miere cand am avut nici mai mult nici mai putin de 3 curse la dus si 3 la intors. Doar sunt agent de turism, ce naiba!!! Am incercat, cu jumatate de gura, sa ii spun colegei Cristina, care se ocupa de Dubai, ca nu prea as mai vrea sa merg. Insa era prea tarziu. Imi iesise viza, toate aranjamentele erau facute. In plus, eram reprezentantul agentiei, nu puteam sa ma comport ca o mamaliga. Asta e, mi-am zis, oi face-o si pe asta. Ce mi-e 4 ore in Spania, ce mi-e 4 ore jumatate in Dubai….
In seara dinaintea plecarii eram terminata. Ma gandeam cu groaza la drumul asa de lung, si, cum imi e obiceiul, la fel de fel de scenarii, in care distribuisem pana si actorii. In momentul in care au pornit motoarele aveam acelasi nod in gat, aceleasi puls de 150 batai pe minut, aceeasi fata de magarus. Cand au inceput si niscaiva turbulente, nici pastila nu si-a mai facut efectul. Trebuia sa ajung la baie si nu ma puteam ridica de pe scaun de frica. Nici zborul asta nu a fost foarte greu, insa pentru mine a fost la fel de solicitant. La fel de obosita am coborat din avion.
Cand am iesit din aeroport am simtit mirosul de….cald. FOARTE cald. Canicula,zapuseala, sufocare. Noi veneam de la 3 grade, cu paltoane, cu geci groase, iar in Dubai erau 40 de grade la umbra. In prima zi am fost cazati in zona veche, zona care nu are nimic in comun cu metropola din poze. Este aglomerata si plina de magazine cu vanzatori galagiosi, de bazar. Cu cladiri vechi si nerenovate. M-am socat. Pentru asta am suportat 4 ore jumatate de zbor??? Nuuuuu, nu se poate. Trebuia sa fie mai mult. A doua zi dimineata, la ora rasaritului, m-am trezit speriata din cauza chemarii la rugaciune a moscheii din fata hotelului. In somnul meu profund am avut impresia ca domnul care canta era langa mine, atat de puternic se auzea. Ne-am imbarcat in microbus si am plecat catre zona financiara. Catre adevaratul Dubai. Catre zona care te lasa cu gura cascata. Nimic din ce se vede prin filmulete nu se compara cu sentimentul de a fi ACOLO, in mijlocul orasului, sa ii simti ritmul, sa ii simti pulsatia. Dubaiul vibreaza. La orice ora din zi si din noapte. Cladirile impozante, care de care mai elegante sau mai ciudateprin arhitectura lor, iti taie respiratia. Iar peste toata troneaza distinsul si impunatorul Burj Khalifa, cea mai inalta cladire din lume. Este ca un colos care priveste maiestuos, din inaltimile cerului, catre tot orasul. Nu ii scapa nimic. El este primul care te intampina si ultimul care isi ia “Ramas bun” de la oricine viziteaza Dubaiul. Este uimitor.
Nu stiu cand au trecut zilele pretrecute in Dubai. Am vazut locuri minunate, care se intrec in a satisface dorintele turistilor fel de fel. Plaja Marii Arabiei este de o culoare turcoaz incredibila (doar este din Oceanul Indian, cum ar putea fi altfel???), cladiri de 40-50 de etaje situate in centrul business, la o aruncatura de bat de marile mall-uri, blocuri imense cu restaurante rotitoare la ultimul etaj, de unde se poate admira tot orasul, renumitul Burj al Arab, unde am avut ocazia sa vedem cel mai scump tip de camera: Royal Suite. Ma rog, nu e o camera, e un fel de vila de 780 mp, pe 2 etaje, cu receptie, sala de intalniri si living la etajul inferior si 2 dormitoare la etajul superior. Nu vorbim de scarile de marmura, de manerele placate cu aur si de produsele Hermes din baile enorme. Si nici de cinema privat, pentru ca nu are rost. Impunator, dar destul de dus la extrem. Un kitsch, daca vreti parerea mea.
A urmat insula artificiala The Palm Jumeirah, alt simbol al Dubaiului, cu resedinte luxoase, cu parc acvatic, aquarium, zoo, cu absolut toate facilitatile pe care le are un mini orasel.
In Abu Dhabi am vazut alte minunatii: circuitul de Formula 1 Yas Marina Circuit; Palatul Emirilor, locul unde se cazeaza toate oficialitatile lumii, locul in care sta presedintele Emiratelor; Moscheea Sheikh Zayed - un monument construit in cinstea seicului cu acelasi nume care, in 50 de ani, din nisipul desertului a construit Emiratele de azi.
Inapoi in Dubai, intampinati de acelasi Burj Khalifa, care iti spune “Bun venit” din departare si iti face stregareste cu ochiul, chiar daca se afla in pacla cauzata de desert, am fost la faimoasele fantani, care stiu sa danseze pe orice fel de melodie. Aflate la baza cladirii mai sus mentionate, in momentul in care incep sa se desfasoare parca sunt niste fetiscane subtirele, in vesminte vaporoase, care apar de unde nici nu te gandesti si se unduiesc armonios pe ritmuri orientale si nu numai. Sunt imbracate in alb si ajung la o inaltime de 150 m. Iar de acolo de sus, Burj Khalifa le priveste mandru si le protejeaza prin maretia lui. Sentimentul pe care il ai in momentul in care incepe spectacolul nu se poate descrie in cuvinte. Trebuie sa fii acolo ca sa simti emotia. Este uimitor. Am sorbit fiecare secunda, mi-am hranit sufletul cu fiecare strop de apa care sarea. As fi stat in fata fantanilor 3 zile si 3 nopti numai pentru a admira fiecare spectacol ca si cand ar fi fost primul.
Ca in orice calatorie, mai ales intr-o tara in care regulile se respecta orbeste (apropos, in Dubai este criminalitate ZERO!), au existat si momente haioase. Unul dintre ele a fost cand ne-am decis sa mergem la plaja, vineri dupa masa, uitand ca vineri este ziua lor de weekend. Este ca duminica la europeni. Nu am intrat bine in apa, ca in jurul nostru s-au strans 10 indieni / pakistanezi care se apropiau de noi ca rechinii de o prada usoara. Fara sa ne dam seama ne-am strans una langa cealalta, uitandu-ne speriate dupa cei 2 baieti din grup care inca se schimbau in costumele de baie. In momentul in care au venit si baietii nostrii, “rechinii” s-au imprastiat ca potarnichile. Asa am aflat si de ce sunt asa de multi indieni: ca populatia emiriota reprezinta doar 20% din total, restul de 80% fiind expati, majoritatea din Asia.
Ce sa mai, Dubaiul este un oras al superlativelor: cea mai mare cladire din lume, cea mai mare fabrica de desalinizare a apei, cea mai inalta moschee, cel mai…cea mai… Este un oras al superlativelor si pentru mine:
- Cel mai emotionant moment: spectacolul fantanilor
- Cel mai placut sentiment: stand la un caffe latte, la poalele lui Burj Khalifa, cu vedere la lacul cu fantani
- Cel mai uimitor moment: panorama Dubaiului din Burj Khalifa
- Cel mai placut miros: cel al Marii Arabiei, in momentul in care intri in apa ei calduta
De fapt, cred ca fiecare moment a fost unul special. Din secunda in care am pus piciorul pe aeroport, pana m-am suit din nou in avion (moarta de frica, evident…). Dubaiul este unic, Dubaiul este special, Dubaiul este ….AMAZING!
Sursa poza: aici
