Mă trezesc la
realitate cu o mânuță caldă, mirosind a
vanilie, pe obrazul drept “Mami, de țe pingi?”, se aude imediat vocea Carinei.
În același moment, primesc un pupic dulce cu aromă de ciocolată, pe obrazul
drept, fără să îmi spună nimic. E Alexandra, care socotește că dovada de
afecțiune e mai presus decât cuvintele. Nici nu mi-am dat seama că plâng. Se
ghemotoșesc în mine, așa cum au făcut-o timp de 9 luni: una în dreapta și una
în stânga. Una frechinită și neobosită, una liniștită și lipicioasă. Generalul
și soldățelul. Pic și poc. Bălănel și Miaunel. 2 omuleți diferiți, veniți
amândoi în același timp, care ne-au luat pe sus că un tsunami, încă de acum 3
ani. Am avut momente în care valurile ne-au înghițit, momente în care eram pe
linia de plutire și momente în care eram sus, pe val. Am simțit fiecare secundă
la dublu, în toți acești 3 ani. Secunde de teamă, bucurie, groază, îngrijorare,
veselie. Le-am simțit pe toate, însă tot nu îmi dau seama unde au trecut anii.
Și apoi mă uit în oglindă. Deși au apărut câteva riduri, ochii sunt sclipitori.
Verva lor mă ține în priză. Veselia lor mă menține tânără. Iubirea lor mă face
să plutesc.
