- Maaaami, îmi spui o poveste? Te rooooog! Una cu pisicuța Cari și pisicuța Ali! Te rog, te rog, te roooog!
….acum mai bine de 5 ani. Nu am chef de poveste. Dar decât să pierd timp cu explicații de ce nu am chef, de ce sunt obosită, ce am făcut azi la servici, etc, încep povestea. Așa scap mai repede.
- Au fost odată ca niciodată, un băiat și o fată. Se iubeau foarte mult și își doreau tare-tare un bebeluș, așa că Doamne-Doamne a pus în burtica fetei nu unul, ci doi bebeluși cât două bobițe de mazăre.
Mă uit la ea. Mă urmărește cu ochii ei mari albaștri și îmi soarbe vorbele din gură. Închid ochii.
Ahh, ce bine că s-a făcut dimineață. Iar nu am dormit toată noaptea. Din cauza burtoiului, nu pot dormi nici pe spate, nici pe părți. Pe burtă…ce să mai zic, poate peste câțiva ani. Unde mai pui că m-am trezit de vreo 200 de ori să merg la toaletă… Oare ce zi e azi? E miercuri! Astăzi am 34 de săptămâni de sarcină! Ce bine! Am ajuns șontâc-șontâc pană aici, dacă neastâmpăratele mai au răbdare vreo 2 săptămâni, cel puțin, va fi bine! Mai am acum, de dimineață, o injecție cu dexametazonă, ultima. Așa m-am săturat de injecţii…Mă gândesc că doctorei nu prea i-a plăcut ce a văzut luni la ultima ecografie, de mi-a dat să fac injecțiile pentru măturarea plămânilor fetelor. Ei, acum cu 4 înțepături în fund în plus sau în minus, la câte sute am făcut în burtă... Măcar să fie fetele bine!
Aș vrea să mă duc să mănânc ceva. Nu că mi-ar fi foame, dar dna doctor a zis că mă aleargă dacă nu mai pun ceva kg pe mine. Abia am 63, cu chiu cu vai. Pe de altă parte, tot ea mi-a zis să nu mă ridic din pat decât pentru mers la toaletă. Mai stau, poate se trezește Iubă și îmi face și mie un sendviș. Ce mă enervează că doarme! Eu abia pot să respir, sunt ca o țestoasă însărcinată cu un elefant, mă mișc ca un pinguin și el doarme că un fluturaş…Lasă, că după ce se trezește și merge la treabă, poate mai ațipesc și eu puțin. La ce episod din “Dr House” am rămas, oare? Deşi…ar cam trebui să nu mă mai uit, că am început să îmi pun diagnostic de boală rară la orice durere miculuşă. Ce naiba oi fi început să mă uit la ăsta? Trebuia să mă apuc de “Neveste disperate”. Ăla nu avea cu ce să mă influențeze. Sau avea? Mă rog, acum mai am câteva episoade din “Dr House”, nu pot să mă las fără finalizare. Hai că s-a trezit și Iubă. Mă ridic în cot, cât să nu mănânc culcată. Aș vrea să mănânc mai repede, că mi-a amorțit cotul. Dar nu intră. Mai am jumătate de sendviș, dar îmi vine să îl arunc pe geam. Iubă stă langă mine până termin, parcă e Cerber. Mă îmbie cu lapte, cu kefir…bleah!
- Nu mai pot, Iubă, pe bune!
- Trebuie să mănânci, Bim! Ai văzut ce a zis doctora, trebuie să mai pui niște kg pe tine, ca să ia și bebeluşele în greutate. Uite, las lângă tine laptele, poate mai sorbi din el. Iar la 11 te rog să mănânci toată brânza Făgăraș! Vin eu la 1, gătesc prânzul și mâncăm împreună.
Pfff, eu nici nu am terminat micul dejun, și el îmi vorbește de alte două mese… Mă uit la el și realizez cât e de implicat. Sunt aproape 7 luni de când nu mai pot face mai nimic, o lună de când stau acasă și vreo săptămână de când am interdicția să mă ridic din pat. Încă de la începutul sarcinii, săracul de el, a tras cu mine… Întâi mi-a făcut injecțiile, apoi mă ducea și mă lua de la servici, cât am fost vomităcioasă. A gătit şi a spălat când nu suportam niciun miros. Se dădea cu spray sau cu parfum pe scară, după ce ieșea din casă. Plus stările de nervi, plânsul, fricile mele. L-am cam chinuit. Bebeluşele pe mine și eu pe el. Ca o familie ce suntem!
Ah, ce mă doare bazinul, nu ştiu de ce m-am încăpăţânat eu să bag la spălat şi să întind toate lucrurile pe care le-au tot primit bebeluşele. Am stat prea mult în picioare şi încă mă doare spatele. Aveam încă o grămadă de timp. Mă enervează că sunt aşa de grăbită câteodată! Ar trebui să le iau pe toate mai uşor. Mai ales în starea în care sunt. Abia aştept să nasc! Măcar atunci o să îmi recapăt mobilitatea. Groaznic este să nu poţi face nimic. Şi să mai ai şi dureri…Mă duc în partea cealaltă a patului. Am amorţit pe partea stângă. O fi amorţit şi Alexandra, draga de ea. Şi o mai are şi pe Carina în cap. La propriu. Noroc că nu e aşa de supărăcioasă. E liniştită, mititica. Se mişcă încet şi delicat, parcă îi e teamă să nu mă lovească. În schimb Carina…Sunt curioasă cât o să mă lase să stau pe dreapta. Ia uite! Nici nu m-am aşezat bine şi a început să se şi revolte. Ştiu, mami, nu iţi place când vine Alexandra peste tine. Mai lasă-mă puţin, cât să mă dezmorţesc. Fraaate, se mişcă salteaua sub mine de cât de tare s-a enervat. Aşa o fi şi când s-o face mare? O să bată din picior dacă nu facem ca ea? Aşa sunt de curioasă cum vor fi cand se măresc…Dacă aş putea să mă teleportez puţin în viitor, să văd măcar cum arată şi să le aud glasurile!
Deschid ochii. Carina e în aceeaşi poziţie, cu ochii mari la mine, nici nu clipeşte. Mă opresc puţin din vorbit şi o privesc. O admir. O respir. Între timp, deschide uşa şi Ali care a uitat să imi spună “noapte bună”. Se lipeşte cu tot corpuşorul de mine şi imi promite ca o să mă viseze toată noaptea. După care mă pupă pe ambii obraji. E atât de moale, fină şi delicată.
- Te iubesc, mami! Noapte bună!
- Noapte bună, scumpa mea! Somn uşor!
Îmi mai trimite o bezea şi inchide uşa.
- Haaaaai, maaaami, îmi mai spui? Unde ai rămas? Hai, că nu ai terminat povestea!!
Mă intorc spre ea, îi iau mânuţa mică într-a mea, încep să vorbesc şi inchid iar ochii.
Nu mai pot sta pe dreapta, Carina mă loveşte pe toate părţile. Mă întorc din nou pe stânga, deşi nu mi s-au dezmortit încă piciorul şi coapsa. Ho, copilă! Am inteles mesajul! E 11, trebuie să imi iau gustarea. Mi-a făcut doctora program de mese ca pentru bebeluşi. Mic dejun, gustare, prânz, gustare, cină. Problema e că nu pot să mănanc atâta. În primele luni nu am putut să mănanc nimic, vomitam şi aerul pe care îl respiram. După care, ca un copil care abia descopera dulciurile, am inceput să bag ca Haplea. Imi era dor să mănanc, problema era că nu mai aveam loc unde bag atâta mâncare. Şi vomitam, din nou. Acum, în ultimul trimestru, mănânc ca o vrabiuţă. Bebeluşele s-au dezvoltat şi s-au întins peste tot, în mine. De unde loc pentru mâncare? Dar trebuie să mănânc, trebuie să le fac mai mari. Acum 2 zile, la ultima măsurătoare, aveau puţin peste 2 kg. Sunt miiiici-mici.
Abia aştept să vină Iubă. M-am plictisit. Am terminat şi “Dr House”. Ce m-a enervat! Mă aşteptam la un happy end. Nu mă mai uit la filme fără final fericit de acum înainte. Mă deprimă. Pff, iar trebuie să mă duc la baie. A ţopait Carina pe vezica mea. Haideţi, fetelor! Uşurel-uşurel! Durează 5 minute până mă ridic. Înceeet, fără mişcări bruşte. Am şi ameţit…
Hai că mai e puţin şi se face ora 1. Începe “Tânăr şi neliniştit”. E bine, că dau sonorul încet şi poate mai aţipesc puţin. Parcă sunt o mămăiţă. Mai moţăi, mă mai trezesc. S-a dus naibii somnul legat. Iar după ce vin bebeluşele, chiar că nu mai am nicio şansă să dorm ca lumea…Aş vrea să mă mai întorc puţin pe dreapta, poate mă lasă Carina de data asta să stau mai mult, cât să adorm puţin. Mă răsucesc uşoooor-uşoooor, poate doarme şi nu simte. Ah! Ce a fost asta?? Am simţit ceva ciudat! Ca şi când s-ar fi rupt ceva?? Nu, nu are cum! Ce să se rupă? Nu! Simt lichid pe pat. Nu! Nu se poate!! Nu acum! Nu încă! Nuuu! Iubă! Unde eşti?? Trebuie să îl sun! Îmi tremură mâinile! Mi-a dat ocupat! Nuu, Iubăa, nuu! Răspunde! E urgent! E grav! Te rog, răspunde! Încerc iar şi iar. Tot ocupat. Îmi tremură tot corpul şi încep să plâng. Nu se poate să mi se întâmple asta! Dar nu mă doare nimic! Poate e doar un alt stagiu al sarcinii. Deşi am citit mult despre asta. Mi s-a rupt apa! Se aude liftul, se deschide uşa!
- Iubăăă! Iubăăă!
Mi se sfarseste vocea…
- Ce s-a întâmplat???
- Apa! Mi s-a rupt apa! Nasc! Trebuie să o sun pe doctoră! Nici nu am bagajul făcut!
Întreg corpul mi se zguduie de plâns şi de frică. Trebuiau să mai stea! Nu e vremea! Sunt mici! Mult prea mici!
Iubă o sună pe doctoră, mă imbracă şi pornim spre spital. Măcar el e stăpân pe el! Eu nu mă pot opri din plâns. Repet ca o nebună că nu sunt gata. Că trebuiau să mai stea! Că nu era incă timpul să vina. Dar nu am ce face, se întâmplă. Acum! Iar eu sunt praf! Toată pregătirea mea s-a dus naibii. Nu mă pot controla! Am ajuns la spital. Mă preia cineva şi mă aşează pe un pat. Iubă! Unde e? Am nevoie de el! Îmi e frică! Atât de frică!!! Trebuie să mă adun! Trebuie să fiu puternică! O să fie bine! O să fim bine! Toate 3! Doamne, ajuta-mă!!
Vine o asistentă.
- Aveţi dureri, aveţi contractii?
Nu apuc să răspund, că îmi şi infige un ac în fund.
- Nu am…Nici dureri, nici contracţii.
- Staţi linistită, doamna doctor e pe drum!
- Soţul meu. Vă rog, unde este?
- Face hârtiile de spitalizare, vine la dvs imediat.
Totul se desfaşoară pe repede înainte. O grămadă de imagini îmi trec prin faţă, insă nu mă pot concentra asupra lor. În burtă e linişte. E de rău, oare? A venit şi Iubă. Nu îmi vorbeşte, doar se uită în ochii mei şi mă ţine de mână. Nici nu trebuie să îmi spună ceva, îmi transmite din calmul şi linistea lui. Deşi în trafic s-a dezlănţuit. A fost singurul moment în care mi-am dat seama că şi el e neliniştit. A condus ca nebunul şi a înjurat tot drumul către spital. Pe toata lumea. Fără să se repete.
- A ajuns dna doctor, o să fie bine!
- Doamna Lungu, ce faceţi?
- Doamna doctor!
Deschid gura ca să îi spun că sunt praf, însă încep iar să plâng.
- Păi ce v-am spus eu?? Nu stabilisem să naşteţi noaptea? Am prins tot traficul din lume la ora asta. Noaptea ajungeam imediat!
Glumeşte. Râde. Mă ţine de mână şi dă indicaţii în stânga şi în dreapta. Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai scos-o in cale! Mă linişteşte cu glasul blând şi cu fermitatea cu care vorbeşte cu asistentele.
Iar îmi trec imagini multe prin faţă. Iubă îmi spune că trebuie să intru în sala de operaţii. Mă strânge tare în brate, îmi pupa mâinile şi îmi spune că abia asteaptă să ne vada pe toate 3. Lacrimile îmi şiroiesc pe obraji. Păşesc încet spre sală. Îmi tremură picioarele, îmi e frică să nu mă prăbuşesc. O asistentă mă ia de mână şi mă aşează pe masă. Începe să îmi explice despre anestezie. Tremur din tot corpul. Îmi vorbeşte calm şi mă îndeamnă să mă liniştesc, pentru că injecţia necesită o mare precizie. Ahh, injecţia în coloană! Trebuie să mă concentrez! Totul se întâmplă acum! Nu am ce face, trebuie să iau situaţia aşa cum este, să mă liniştesc şi să îmi repet că totul va fi bine! Nu are cum să fie altfel! Simt o înţepătură în spate, infinit mai uşor decât îmi imaginasem. Mă întind pe masă. În faţa mea, doctorii se pregătesc. Îmi blochează vederea către burtă cu un fel de panou. Încerc să îmi mişc degetele de la picioare. Se pare că anestezia nu şi-a făcut încă efectul, pentru că pot să le mişc. O aud pe doctoră cum cere bisturiul.
- Staţi! Opriţi-vă!
- Ce s-a întamplat, doamnă Lungu?
- Anestezia! Nu şi-a făcut efectul! Îmi pot mişca picioarele!
Nu îi văd faţa, însă i se alungesc ochii, semn că zâmbeşte.
- Spuneţi-mi dacă simţiţi ceva acum.
Se întoarce către burta mea şi face ceva cu mâinile.
- Nu, nu simt nimic.
Ohhh, fir-ai să fii, House!!
- E în regulă, staţi liniştită. Începem operaţia.
Într-adevăr, toată lumea se pune pe treabă. Nu simt durere. Doar simt că se munceşte la mine. O senzaţie ciudată. Am pumnii strânşi şi privirea în tavan. Mă rog în continuu. Dintr-o dată, partea dreaptă a burţii se detensionează şi se lasă. Nu mă pot concentra asupra agitaţiei din jurul meu. Doctora scoate capul de după panou:
- Am scos-o pe prima! Imediat urmează şi a doua, vă închid şi sunteţi gata!
Strâng pumnii tare şi astept. Primele cele mai grele 3 secunde din viaţa mea. Am maxilarul încordat şi ochii strânşi. Hai, pitico! Zi ceva! Te rog! Doamne, ajut-o! Se aude un mieunat! Firav şi disperat, dar se aude. Bravo, fetiţă! Bravo, mami! Nici nu mi-am dat seama că în timpul asta mi s-a detensionat şi partea stângă a burţii. Următoarele cele mai grele 3 secunde din viaţa mea. Hai, Alexandra! Plângi! Te rog să plângi! Nu s-a lăsat mai prejos decât surioara ei şi a scâncit şi ea. La fel de firav. O asistentă a venit lângă obrazul meu, cu doua mogâldeţe în braţe, înfaşurate bine.
- Felicitări, mami! Aveţi două pisicuţe sănătoase! Mici, dar sănătoase!
Nu mi-am dat seama că uitasem să respir decât când am deschis gura şi am inhalat aer cât pentru 34 de săptamâni de sufocare. Tot aerul din plămâni a izbucnit afară într-un hohot de plâns, un soi de eliberare fizică, psihică şi emotionala. Un amestec ciudat de bucurie, teamă, fericire, durere, frică. Le ţinusem în mine prea mult…
- Maaami? Mami, de ce plângi?
Deschid ochii cu greu, din cauza lacrimilor. Nu ştiu în care moment al poveştii am început să plâng. Cred că de la început... Aceeaşi ochi mari albaştri în faţa mea, de data asta miraţi. Îmi pune o mânuţă caldă şi moale pe obraz, iar cu cealaltă îmi şterge lacrimile.
- Stai linistită, mami! Sunt lângă tine! Nu mai plânge. O chem şi pe Ali! Aliiiiiiii, Aliiiiiii, vino că plânge maaaami!
Nu e decât 11 noaptea, iar vocea ei zguduie pereţii. Cred că 2 etaje în sus şi 2 în jos au auzit că plânge mami…
Ali vine într-un suflet. Nu îmi spune nimic, doar mă ia în braţe.
- Ali, hai să stam amândouă lângă mami! Mami, uite, suntem amândouă aici.
Lacrimile îmi curg fără oprire. Sunt amândouă aici, lângă mine. Aşa cum au fost fix în ziua asta, cu 5 ani în urmă, obraz lângă obraz. Aşa cum au fost în fiecare zi în toţi aceşti 5 ani. Aşa cum vor fi în următorii 50. Trag aer în piept şi mă adun cu greu să termin povestea, care în realitate încă se desfăsoară.
- Şi pisicuţa Cari şi pisicuţa Ali au mers cu mămica şi tăticul lor acasă şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi!
La mulţi ani, iubitele mele! Tati şi mami vă iubesc pân-la cer şi-napoi!
