M-am ambitionat sa aleg o destinatie deosebita pentru luna de miere, una unde nu ai ocazia sa te duci oricand. Am vrut o insula. Am cercetat si am intors problema pe toate partile. Am inceput cu Bali, dar bugetul bine stabilit in format Excel nu imi dadea voie sa ma duc atat de departe, nici la propriu, nici la figurat.
Intr-un final, urmand ideea unei colege, ma decid pentru Madeira. Madeira este o insula ce apartine de Portugalia, la 1000 km de Europa si 500 de Africa. Super! Cine mai merge in Madeira, ca mine, m-am gandit? O sa am o luna de miere intr-o locatie aleasa, nu Grecia sau Turcia. Eram tare mandra de mine. Desi erau cam multe zboruri (3 la dus si tot atatea la retur), m-am gandit ca va fi ok, mai ales ca nu le aveam pe toate in aceeasi zi, pentru ca, inteligenta cum sunt, am combinat Lisabona cu Madeira, urmand sa stam si cateva zile pentru a vizita capitala Portugaliei, plus o noapte in Milano la dus si una la intors, pentru ca asa era biletul de avion. Foarte tare! Am facut rezervarile. Iubitul imi zisese cu ceva vreme in urma ca el nu vrea sa stie unde mergem, ca vrea sa fie surpriza. Si mai tare! Asta da surpriza. I-am spus ca am facut rezervarile, ca locatia e extraordinara, i-am aratat cateva poze ascunzandu-i insa numele oraselor si era tare incantat. La fel si eu. Mai aveam putin pana la nunta si apoi in vacanta!
Nunta a trecut repede. A fost minunat, o nunta la care numai visam ca ar putea fi atat de frumoasa. Cu oameni apropiati, oameni de calitate, cu voie buna, cu distractie si mult dans. A, si cu carcei la picioare. Picioarele mele. Toata noaptea. Un detaliu minor, neimportant avand in vedere restul. Am dansat si ne-am distrat toata noaptea, atat noi cat si invitatii.
Duminica de dimineata, dupa nunta, deja ne faceam bagajele, desi plecarea era abia luni la pranz . Eram extrem de nerabdatori amandoi, obositi, tanjind dupa o vacanta linistita departe de lume…
Luni de dimineata, ziua 1: ploaie. Cu tunete si fulgere. Mie imi e frica de tunete si fulgere. „E ploaie de vara, trece repede“, mi-am zis. Asa ca ne-am luat bagajelul si am fost transportati ca vedetele spre aeroport. Pe drum, un mare accident rutier, cu oameni raniti. Pffff, exact de asta aveam nevoie…Pana am ajuns la aeroport a trecut si ploaia. Lucrurile incepeau sa mai semene a vacanta. Iubitul era entuziasmat (imi umblase in rucsac cand eu dormeam si aflase itinerariul. M-am enervat, dar mi-a trecut cand mi-am dat seama ca nu stia decat prima parte a calatoriei, respectiv pana in Lisabona. Punctul forte, Madeira, nu apucase sa il vada), eu faceam pe ghidul prin aeroport, dandu-i proaspatului sot informatii importante despre calatoria cu avionul. Iubitul, mare amator de motoare si viteza, era in al noualea cer in momentul decolarii. Eu eram bine. Inca. Dupa o ora de zbor incep turbulentele. Ca in orice calatorie cu avionul. Nu au fost cine stie ce, numai ca, la un moment dat, pentru 2 secunde, avionul a picat, redresandu-se imediat. Probabil un gol de aer, foarte....gol. Cand zic picat, ganditi-va ca centurile de siguranta au avut un rol foarte important, altfel saream de pe scaun.
Momentul a trecut repede si totul a fost in regula in continuare. Pentru ceilalti. Pentru mine a pornit calvarul: am inceput sa plang, sa tremur, eram agitata si nu imi puteam gasi locul. Nu stiam cum am ajuns acolo, de ce am ajuns acolo, in avion, cu o probabilitate de moarte de 99% in cazul unei defectiuni. Iubitul radea, in prima instanta pe sistem nervos (se speriase si el putin) si ulterior de mine, nedandu-si seama ca eu nu mai rationam. M-am dus la stewardesa, pentru o pastila de relaxare. Imi doream un xanax, ceva extrem de puternic, o injectie care sa ma adoarma sau cel putin sa ma relaxeze, pentru ca nu ma puteam opri din tremurat. Stewardesa, draguta foc, imi spune cu zambetul pe buze ca nu are decat aspirina. Aspirina? In situatia in care eram eu, aspirina imi trebuia? Ditamai compania Lufthansa nu avea un calmant??Am simtit ca lesin. Ceea ce nu era rau, macar ramaneam inconstienta pana se sfarsea calvarul. Iubitul nu stia ce sa imi faca. Nici nu avea ce. Nu aveam stare, ma uitam din secunda in secunda la ceas si nu ma puteam linisti. Ma foiam pe scaun. Doar foindu-ma nu simteam eventualele miscari ale avionului, care, in mod sigur, m-ar fi adus in pragul nebuniei. Am plans, am tremurat si m-am foit inca o ora jumatate, pana am aterizat la Milano.
Odata ajunsa pe pamant, mi-am dat seama ca totul s-a sfarsit cu bine, ca am avut un mini-atac de panica, ca totul va fi ok de acum incolo. In Milano alesesem un hotel aproape de aeroport, pentru ca zborul de a doua zi catre Lisabona era de dimineata si era bine sa fim langa aeroport. La 5 minute de aeroport, imi spunea descrierea. Cu harta in mana incercam sa ne dam seama in ce punct suntem, ca sa o putem lua pe jos pana la hotel. Doar era la 5 minute. Dupa ce am realizat ca nu ne puteam orienta, ne-am decis sa intrebam un taximetrist in ce parte trebuie sa o luam, sa ajungem la hotel. „Trebuie sa luati un taxi“, ne zice. Ce nesimtit, ne gandim noi, asta ne vede turisti si vrea sa ne ia banii. Cum taxi, cand hotelul e la 5 minute distanta? Un alt taximetrist intrebat ne marturiseste ca hotelul la care stateam pune la dispozitie un shuttle gratuit de la aeroport. Foarte dragut omul, a sunat la hotel de pe telefonul lui, si astfe aflam ca in 5 minute ajunge un minibus. Perfect! Dupa 5 minute ajunge masina, pe care scria numele unui alt hotel, asemanator cu al nostru, intrucat era si el tot in apropiere de aeroport. Era clar, taximetristul nu intelesese exact numele hotelului nostru si sunase la altul.
Pierdusem deja 45 de minute, eram morti de foame, asa ca am decis sa luam taxi. Costa 25 euro, dar am hotarat sa nu ne mai gandim la bani, eram la inceputul vacantei si nu aveam de gand sa o stric pentru 25 de euro. Am facut 5 minute pana la hotel, e drept. Dar cu taxiul, pe autostrada, cu 100 km/h. Deci descrierea mea nu mintea, dar descrierea uitase sa mentioneze cu ce mijloc de locomotie se fac acele 5 minute. Am debarcat la hotel, ne-am instalat si ne-am dus la receptioner sa il intrebam unde e restaurantul, ca sa mancam ceva. „Nu avem restaurant“, ne spune. „Bine, dar unde serviti micul dejun?“, intreb eu, la care omul ne arata o sala de mese in dreapta receptiei si ne spune ca este doar pentru mic dejun. „Avem doar sandwich-uri“, zice.
Sandwich? In Milano? In luna de miere?Dupa ce iubitul imi spusese ca abia asteapta sa manance o pizza la mama ei acasa, daca ajungem in Italia? No way! „Trebuie sa existe un restaurant prin zona“, imi spun. „Exista un pub”, recunoaste dolofanelul (de aia nu mai putea el, mancase...), dar deschide abia peste doua ore si nu cred ca servesc mancare, si un restaurant care e inchis azi, ca e luni“.
„Cum adica, lunea nu se munceste, nu se mananca?“, ma enervez eu.
Dupa socul de care abia trecusem, nu imi doream decat o masa buna, un dus fierbinte si un somn linistitor. Iubitul nu zicea nimic, stia ca daca nu ma hranesc, devin isterica si, la o adica, il mancam pe dolofanel. „Ok, spun dandu-ma batuta, vrem sandwich-uri. 4. De care aveti?“ La care barbatul da incet din cap, inchizandu-si ochii, in semn ca nu ne recomanda produsele respective. Simteam ca explodez, nu imi dadeam seama cum puteam manca ceva, fara sa dam peste cap ordinea din satucul de langa aeroport, unde lunea nu muncea si nu manca nimeni. Vazand ca ma ambalez (cu ultimele puteri, fiind vorba intre noi), receptionerul ne spune ca exista un restaurant la 5 km de hotel, foarte dragut, intr-o padure, restaurant care poate trimite o masina sa ne ia si sa ne aduca inapoi. Imi venea sa intru pe sub gemuletul din spatele caruia ne vorbea si sa il strang de gat. Am dat din cap ca vrem, faza cu stransul de gat petrecandu-se doar in imaginatia mea.
Am mai asteptat 15 minute pana a venit masina, dar a meritat. Daca ma gandesc mai bine acum, cred ca am fost destul de inconstienti sa ne urcam in masina cuiva strain, intr-o tara straina, mai ales Italia. Dar imi era atat de foame, incat nu mai gandeam rational.
Restaurantul era intr-o poienita, cu multa verdeata de jur imprejur. Abia dupa ce am mancat am inceput sa imi revin, sa nu mai vad alb-negru. Am ajuns inapoi la hotel, am facut dusul dupa care tanjisem atat si ne-am bagat in pat. Fusese ok, maine ajungeam in Lisabona si abia atunci va incepe vacanta noastra, ma gandeam.
Ziua 2: Ne trezim de dimineata, luam micul dejun, extrem de saracacios dupa parerea mea (sunca, cascaval, iaurt si lapte. Daca mancai, bine, daca nu, la revedere!) si ne suim in masina care pornea spre aeroport. In momentul in care am ajuns la aeroport, am inceput sa ma transform. Am inceput sa ma agit, eram nelinistita, aveam o privire pierduta si eram moale, ca o leguma. Urma inca un zbor. Imi treceau prin minte mii de imagini, de situatii, de ganduri, fel de fel de modalitati in care puteam muri in avion. Vazusem toate episoadele din emisiunea de pe Discovery, Air Crash Invastigation. Tare proasta mai fusesem! Urmarisem cu sufletul la gura intamplarea cu avionul ce abia decolase din New York si aterizase de urgenta pe raul Hudson, povestea cu Air France-ul ce explodase deasupra Atlanticului...Toate se invarteau in capul meu. Nu mai puteam vorbi, ma simteam sfarsita. Iubitul credea ca glumesc, nu isi imagina ca as putea avea ceva, in conditiile in care mai zburasem de 20 de ori pana atunci, fara sa am vreodata probleme. Momentul in care m-am urcat in avion a fost unul ingrozitor. Imi venea sa trec prin usa pe care o ferecau stewarzii, simteam o groaza inimaginabila si nu imi doream decat sa ies din cusca aia in care nu puteam respira si care huruia ca un tractor stricat. Tot ce imi amintesc este ca m-am batait tot zborul. Doua ore si jumatate. In continuare simteam ca, daca ma foiesc, nu simt cum sau daca se misca avionul. A fost ingrozitor.
In spatele nostru statea o familie cu un copil. Tot zborul copilul s-a uitat la mine cu niste ochi mari, curios sa vada ce mai fac, ce miscari mai inventez, numai sa nu stau locului. Una dintre stwardese, vazand ca imi e rau, a venit sa stea de vorba cu mine, sa imi spuna ca ea lucreaza de 18 ani cu Lufthansa, ca nu s-a intamplat niciodata nimic, ca va fi totul bine, sa nu imi fie frica. Eu abia vorbeam, parca eram batuta. „Cum putea femeia sa imi garanteze ca totul avea sa fie bine? Intr-o milisecunda se putea intampla ceva si avionul putea exploda. Si atunci eu ce faceam cu garantia ei? Cum ii cer socoteala dupa aia? Ma doare in cot ca ea zboara de 18 ani. Acum, aici, in aceasta cursa, in orice moment, totul se poate duce naibii. Si eu mai am atatea planuri...Trebuie sa mobilam casa, ne-am dorit-o atat de tare. Imi doresc copii, la un moment dat. Nu putem muri acum. Dar nu e dupa noi, Dumnezeu poate ne-a hotarat deja destinul.“ Asta este a mia parte din ce se petrecea in capul meu. Nimic din ce mi se zicea nu ajungea la mine, nici iubitul, nici stewardesa draguta, nici chiar pilotul, cred. Nu stiu cand am ajuns in Lisabona, eram preocupata cu foiala si cu miile de rugaciuni pe care le repetam in gand. Stiu doar ca, odata ajunsi, m-am dus glont spre prima farmacie, sa imi iau pastile. Eram constienta ca mai am 4 zboruri si ca nu ma pot descurca.
La farmacie mi s-a spus ca cel mai tare calmant pe care mi-l pot da fara reteta este valeriana, din plante, care ma ajuta sa ma relaxez si pe care trebuia sa incep sa o iau cu 1 zi inainte de zbor, cate una dupa fiecare masa.. Super! Eram aranjata.
Abia acum incepea vacanta mea.Ziua 3: Lisabona este un oras-port dragut. Stateam intr-un hotel central, parcul Eduardo VII era peste drum, piata Marques de Pombal la 2 pasi, iar portul cu zona pietonala la 15 minute. Ne-am plimbat cu un autobuz hop on/hop off, in care ne suiam si ne dadeam jos cand voiam noi, si am facut turul orasului.
Ne-am plimbat de ne dureau picioarele, dar a meritat. Lisabona e frumoasa. Incepusem sa iau valeriana, dar nu imi dadeam seama daca isi face efectul. Iubitul, ca sa ma testeze, imi spune ca trebuie sa facem revizia la masina cand ne intoarcem in tara. In mod normal ma enervam instant, revizia presupunand o gramajoara considerabila de bani. Eu am inceput sa rad. Eram bine, deci!
Ziua 4: Am plecat catre aeroport sa ne imbarcam pentru Madeira (Iubitul aflase destinatia finala cand stewardesa din avionul catre Lisabona ne intrebase unde mergem. Eram atat de sfarsita, incat nu am mai tinut cont ca Madeira era surpriza pentru el, oricum avea sa afle...). Eram cu valeriana langa mine. Cu 2 ore inainte de zbor trebuia sa iau o pastila. Cand am pus piciorul in aeroport am devenit din nou leguma, cu „fata de magarus“, cum ma alinta Iubitul, ca sa ma faca sa rad. Am luat repede o pastila, plina de speranta, asteptand sa isi faca efectul. Cand stewardesa a inchis usa de la avion, am mai inghitit una, fara apa. Imi era tare frica. „Mai bine dorm tun decat sa fac iar circ.“, ma gandeam. Pe al treilea scaun de pe randul nostru se aseaza un domn, mai in varsta, in costum, probabil ceva om de afaceri, si isi deschide ziarul. Ador cand, in avion, oamenii de langa mine isi deschid ziarul. Ma linisteste foarte tare sa vad ca un om nu isi ridica ochii de pe un articol interesant, in momentul in care sunt turbulente. E un semn bun, asa mi-am zis mereu. Daca era pericol, isi inchidea ziarul, sau il arunca. Eram cu ochii pe domnul de langa mine, ii studiam cu coada ochiului gesturile. Atata timp cat citea, totul era ok. Decoleaza avionul. Iubitul era in extaz, imi arata cum se vad de sus locurile pe care le vizitasem cu o zi in urma. Eu eram terminata, incepusem deja sa ma uit la ceas.
Nu ma mai foiam, descoperisem ca puteam da din picioare, ca si copii neastamparati. Lumea din jur credea ca sunt nerabdatoare sa ajung in Madeira. Asa si era, numai ca eu abia asteptam sa pot merge iar pe pamant, iar daca avionul ar fi intors si m-ar fi dus acasa la mine, i-as fi fost pe veci recunoscatoare. Miscatul picioarelor ma legana astfel incat sa nu mai simt ca se misca avionul. Figura a tinut pana la aterizarea in Madeira. Insula se afla in ocean, ceea ce inseamna ca curentii sunt la ei acasa. In momentul in care ne pregateam pentru aterizare, a inceput distractia. Curentii erau atat de puternici, incat avionul se misca in toate partile, urca, cobora, scartaia din toate incheieturile. Nu se putea echilibra ca sa aterizeze, era luat de vant. Groaza mea atinsese cote maxime: imi bagasem degetele in urechi, sa nu aud zgomotul, si imi bataiam picioarele haotic, ca sa nu simt miscarile neregulate si deloc in regula, ca sa fac un joc de cuvinte.
Domnul de langa mine se prinde despre ce era vorba in miscarile mele, ma bate pe umar si imi spune in portugheza (dupa ce aflase la decolare ca nu vorbesc aceasta limba, cand imi spusese sa imi pun bagajul sus si eu ma uitam ca boul la poarta noua la el. Abia dupa ce i-am banguit un „inglis, pliz“ si-a dat seama ca e bou si mi-a aratat prin semne ceea ce imi povestise 5 minute in portugheza), pe un ton autoritar, sa nu mai dau din picioare si sa nu mai fiu nervoasa. !WHAT?Eram pe moarte si lui ii ardea de liniste? Avea sa aiba liniste o eternitate la felul in care se zguduia avionul.
Daca ar fi fost o situatie obisnuita, i-as fi explicat calm si politicos care este motivul reactiilor mele. Dar nu era o situatie obisnuita, iar el, in loc sa ma calmeze cu binisorul, asa cum ar face o persoana cu un strop de compasiune, avea tupeul sa ma admonesteze???? Ma imaginam ridicandu-ma in picioare si sarind la gatul lui. Nu aveam sa il las pana nu se facea verde, iar daca avea tupeul sa dea din picioare, i-as fi urlat, in romana, sa nu mai fie nervos, ca oricum va muri de mainile mele. Dar mainile mele erau carpe, picioarele se bataiau din inertie, cat despre vorbit...nu mai aveam voce de mult. Am incercat sa ii spun ceva, dar, vazand ca nu imi iese, cu ultimele puteri, i-am aruncat cea mai plina de ura privire din viata mea. De ce sa mai fiu politicoasa, oricum ne izbeam de stanci. Iubitul strangea tare manerele scaunului si se impingea in picioare, eu...eram praf, dar avionul tot nu reusea sa aterizeze. La un moment dat s-a asezat in dreptul pistei, dar nu se putea indrepta. S-a echilibrat cu greu si, cu multe zguduiri, a aterizat. Lumea a inceput sa aplaude.
Mi-am dat seama ca am fost la un pas de moarte si nu era doar in imaginatia mea, asa cum crezusem pana acum, de data asta toata lumea era de acord cu mine. Nu ma puteam opri din plans, nu stiu daca de fericire ca suntem bine sau de frica pentru ceea ce tocmai se intamplase. Cu greu m-am potolit, ne-am urcat in shuttle si am pornit spre hotel, dupa ce ne-am dat seama ca hotelul nostru era ultimul din statiune, ca autobuzul nu ajunge pana acolo si ca va trebui sa mergem pe jos. La starea in care eram, ma simteam in stare sa ajung inapoi in Berceni pe jos, fara sa ma plang o secunda. Am ajuns in cele din urma la hotel, dupa 20 minute de mers pe jos, pe panta cu serpentine. Madeira este o insula frumoasa, vulcanica, stancoasa. Alternanta munte-mare era superba. Muntii erau foarte inalti si acoperiti de nori.
Tot Funchal-ul („capitala“ insulei) era numai o panta, plina de serpentine. Hotelul era superb, construit pe coasta Atlanticului, cu receptia sus, pe strada pe care se venea de la aeroport, si etajele in jos, spre plaja, astfel incat noi stateam la etajul (-6). Haios. Pana la sfarsitul sejurului nu mi-am dat seama ce trebuie sa fac ca sa ajung la restaurant (care era la -9): sa urc sau sa cobor? Intersectarea mea cu matematicile s-a dovedit inca o data dezastruoasa.
Zilele 5 si 6 au fost superbe: cu relaxare la piscina, pe fundal avand sunetul oceanului. Nisipul era negru , dar foarte fin. Hotelul nostru era printre singurele hoteluri binecuvantate cu o fasie de plaja cu nisip. Celelalte ori nu aveau deloc, ori era plina de bolovani, pe care (clar!) nu te puteai aseza. Mancarea era buna, peisajul era mirific, ce mai, un sejur de vis, daca ar fi fost scos din contextul de mai sus. Sigurele incoveniente ce macinau mintea mea psihopata erau soparlele si...oceanul. Le luam pe rand.La restaurantul din aer liber, avand in vedere ca era intr-o gradina, se tot perindau niste soparlici. Cam cat palma de mari, dar totusi soparle. Eu ador animalele, mi-as face arca lui Noe in casa, daca Iubitul nu m-ar da afara cu animale cu tot. De la muste pana la elefanti mi-as lua. Numai reptile nu. Deci NU. Nu suport taratoarele, pielea aia rece si modalitatea de a se deplasa, serpuit, nu au nicio scuza in fata mea. Iar la masa de pranz aveam parte de cateva zeci. Iubitul zice
ca venea si ridicau capul sa le dai de mancare, o bucatica de paine.
Eu, in continuare, cred ca ma minte. Cum sa ceara o soparla de mancare? In concluzie, eram ingrozita de animalele care imi treceau pe sub picioare si pe care Iubitul le hranea amuzat. Intr-o noapte, dupa ce imi luasem valeriana de rigoare, si adormisem si asa cu greu, am auzit un fasait pe o punga care era pe jos, plina cu incaltaminte. Am deschis nauca ochii si lumina si am vazut ceva negru care se tara rapid pe punga mea alba din Real. Am inghetat instant si am inceput sa trag de Iubitul si sa mormai ceva legat de o soparla pe punga, ce poate ajunge in punga, in adidasi, in geamantan, via Berceni. Iubitul, la fel de nauc, trezit din somn, imi repeta sa ma culc, ca am luat calmant si ca am visat.
„Nuuu“, sopteam ca „ ala negru care rasufla greu“, vorba reclamei, „ eu nu ma culc pana nu omori reptila!!! Cum sa adorm cu ea in camera, daca ne omoara in somn???“ Iubitul, calm cum e, nu s-a obosit sa inceapa sa imi explice ce mananca soparlele, s-a gandit ca e mai sanatos pentru el sa caute dusmanul, pentru ca numai asa ma putea linisti. A umblat pe langa punga, pe sub punga, prin punga. Nu era nimic. Credibilitatea mea, mai ales ca aveam un calmant la bord, scadea dramatic. Dar nu puteam adormi la loc, chit ca trezeam tot hotelul. Scrutam cu ochii incaperea. Nu prea vedeam nimic, pentru ca nu aveam ochelarii pe ochi, dar nu ma lasam. Dusmanul era pe undeva pe acolo. La un moment dat, in coltul noptierei de pe partea mea (!!!), vad ca se zbatea ceva negru. In secunda urmatoare m-am lipit vertical de perete, in pat, urland ca am gasit soparla. M-as fi lipit de tavan, daca aveam cum! Iubitul s-a indreptat spre coltul respectiv, inarmat cu un adidas, pregatit sa omoare. A inceput sa rada, spunandu-mi ca era de fapt un gandac zburator, intrat probabil de afara. Daca era gandac zburator, de ce se tara noaptea pe punga mea??? Cred, pana in ziua de azi, ca era totusi o soparla si ca Iubitul m-a mintit ca sa poata avea viata usoara cu mine in decursul noptii respective si nu numai.
In a doua dimineata de cand eram in Madeira, Iubitul iese pe balcon si se intoarce repede sa imi spuna ca s-a marit nivelul apei. A observat el ca o stanca aflata la 200 m in apa era acum aproape acoperita, fata de ziua in care am ajuns la hotel. Unul dintre cele mai frecvente cosmaruri ale mele este legat de tsunami-uri. Cam o data pe saptamana visez, in fiecare saptamana. Se produce cutremur, apa vine, ne inunda si ne omoara pe toti. Eu, cum nu stiu sa inot, sunt printre victime. Am urmarit tot felul de documentare la TV despre tsunami-ul din Tailanda si alte cateva de-a lungul timpului. Reporterul spunea ca, daca suntem amenintati de tsunami, trebuie sa fugim spre locuri inalte. Informatia asta mi-a prins bine si se pare ca am pus-o in aplicare acolo unde se simtea nevoia: in vis. Desi visul e foarte urat si agitat, reusesc sa ma salvez pe mine si pe familia mea, urcand pe cladiri sau dealuri inalte. In momentul in care Iubitul mi-a spus ca nivelul oceanului a crescut, mi-au inghetat instantaneu mainile si picioarele. Cosmarul meu devenise realitate.
Era un tsunami care ne inunda incet, nu violent. „Si eu nu stiu sa inot. Am ajuns cu avionul pana aici, si aici mor din cauza tsunami-ului.“ Si astfel imaginatia mea mergea mai departe. Noaptea eram atenta sa nu se intample vreun cutremur. Valurile oceanului se izbeau furioase de plaja , iar pentru mine era un chin. „Daca cutremurul se produce mult in larg, eu nu il simt si vine valul si ne ia din pat?“, ma gandeam. Aveam urechile ciulite si nu puteam inchide un ochi. Abia spre dimineata, cand se lumina putin, reuseam sa adorm, prea obosita sa mai reactionez la vreun sunet.
Ziua 7, cu o zi inainte de plecare, incepuse de dimineata prost: afara era innorat, deci nu puteam face plaja. Orasul era la 20 minute de mers pe jos, pe pante si serpentine, iar duminica totul era inchis. Deci eram pedepsiti sa stam in hotel, fara sa putem face nici macar plaja. Pentru mine incepea starea de agitatie, din cauza zborului din ziua urmatoare. Daca aterizarea a fost atat de grea, decolarea de maine nu avea cum sa fie usoara. Ce fac? Valeriana era clar inutila pentru mine. Iubitul, vazand cum capat iar „fata de magarus“, preia el situatia, si imi spune ca ma trateaza cu whiskey, pentru ca vechiul prieten nu da niciodata gres. „Vom lua sticlute mici din aeroport si, inainte sa ne suim in avion, dai una pe gat. O sa fie bine, ai sa vezi, ai incredere in mine“, imi spunea dragul de el. Aveam incredere in el, asta a fost unul dintre motivele pentru care ne-am casatorit, problema era ca eu nu beau. Deloc. Aa, ba da: o cutie de bere cu lamaie. Pe saptamana. Si atunci, dupa 3 guri, incep sa cant si ma duc la culcare. Cum avea sa imi fie mie cu 100 ml de whiskey date pe gat dintr-o data? Ca sa nu avem ceva surprize neplacute maine, pe avion, sa facem proba din seara asta, sa mergem jos la bar si sa beau un whiskey, propun eu. Zis si facut! Mergem la bar, comanda Iubitul 50ml pentru mine si imi spune sa beau repede, ca sa isi faca efectul. Beam, chinuindu-ma cu gustul scarbos si amar, si nu simteam nimic. Ce e asta?? Nici cu whiskey nu merge?? Ultima mea speranta??
Iubitul imi spune sa iesim putin afara, si, daca in continuare nu ma anesteziez, ne intoarcem si mai comandam. Nu stiu sigur care a fost firul intamplarilor dupa ce m-am ridicat. Iubitul mi-a povestit ca am iesit sa fumam, ca eu ma sprijineam de statuia din fata hotelului si ma rugam de el sa ma lase sa o pup, pe ea, pe statuie, (era o femeie care statea turceste), ca intrebam toti turistii care intrau in hotel cum a fost zborul, in germana, franceza, engleza, cred ca si portugheza eram in stare sa vorbesc. Dupa care am mers la masa. Acolo, in betia mea, am intrat in vorba cu o doamna nemtoaica, pe care am intrebat-o, la fel, cum a fost zborul spre Madeira si, mai ales aterizarea. Tin sa mentionez ca betia nu imi afecteaza capacitatea lingvistica, intrucat am purtat o conversatie frumoasa cu doamna respectiva, cu acorduri subiect-predicat, precum si substantiv-adjectiv, singular sau plural. Cand am intrebat-o de zbor, doamna mi-a spus ca a fost ok, mai ales pentru ca ei vazusera inainte de plecare filmuletele de pe internet.
Eu, cu ochii cat cepele, pauza...WAS??? Care filmulete? Filmulete despre ce??? „Pai...despre aterizarile pe Madeira“, spune doamna inocenta, „e internetul plin. Dupa ce am vazut filmuletele, eram cat de cat pregatiti“. Eu, cu ochii cat cepele,pauza...WAS??? (stiu, m-am repetat, dar asta era reactia mea). Atunci mi-am dat seama. Era logic ca aterizarile sa fie dure, insula se afla in mijlocul oceanului, era inconjurata de curenti...Fisa cazuse prea tarziu. Daca mi-as fi dat seama de asta de cand faceam rezervarile, nu mai ajungeam in aceasta destinatie, buburuza verde pe motorina ar fi avut cursa directa catre Techirghiol, la innamolire, cu sau fara revizie efectuata. Bun, mi-am zis, mi-am facut-o cu mana mea, voi suporta cu stoicism consecintele, macar sa ma bucur in continuare de cei 50 ml pe care ii dadusem pe gat cu scarba in urma cu 15 minute. Nu stiu ce s-a intamplat mai departe, cert este ca, la un moment dat, mi s-a facut rau, de la whiskey sau de la nervozitate, stomacul meu si-a revendicat drepturile, motiv pentru care urmatoarele 3 zile nu am mai putut manca nimic...Ziua 9 urma sa fie cea mai frumoasa zi: cea in care ajungeam acasa! Eram amandoi obositi, atat psihic cat si fizic, nerabdatori sa incepem rutina frumoasa a vietii in doi, sa ne mobilam casuta... Zborul s-a desfasurat in conditii normale, eu in poala Iubitului, leganata tot timpul. Dar nu conta, mai aveam un pic si eram acasa. Aveam totusi ceva emotii
legate de bagaj. Eu ca eu, dar Iubitul era tare ingrijorat. Promisese ca, daca ne pierdem si bagajul, se dezbraca de caracter si ma bate. Tare. Pentru toate tampeniile pe care le-am facut in luna de miere. Asa glumeste el... Sper! Ajunsi pe Otopeni, am salutat frumos si respectuos echipajul de zbor, multumindu-le pentru faptul ca m-au adus teafara acasa si asigurandu-i ca nu ne vom mai vedea NICIODATA, asa sa ma ajute Dumnezeu!
S-au uitat mirati la mine, atat ei cat si restul pasagerilor, mai ales cand m-au vazut ca ma aplec si mangai pamantul natal (l-as fi sarutat daca nu ma tragea Iubitul de gluga), dupa care am sunat-o pe mama si am rugat-o sa faca o ciorba acra, ca nu mai mancasem de 3 zile o masa ca lumea. Ne-am indreptat veseli catre banda de preluare a bagajelor si ne-am pus pe asteptat. Si am asteptat. Si am asteptat. Si s-au terminat bagajele de la cursa noastra si au inceput sa vina cele de la o alta cursa ce aterizase in acelasi timp.
Si am asteptat. Si am asteptat. Iubitul se invartea pe la toate benzile, capatand fizionomii din ce in ce mai inversunate pe mine, moment in care am decis ca este cel mai bun moment sa ma duc la biroul de „Bagaje pierdute“. Acolo, numai bagaje. Pierdute. Printre care si al meu. Pfffff, am rasuflat usurata si i-am spus doamnei ca unul dintre bagajele de acolo este al meu. Doamna (de pe aeroportul Otopeni), a ridicat un ochi la mine si mi-a spus cu o voce calda ca nu crede ca bagajul acela este al meu. Cum? Inafara de faptul ca am eticheta pe bagaj, inafara de faptul ca am cartea de imbarcare cu numarul de identificare al bagajului, inafara de faptul ca imi recunosc bagajul, ce mai vreti?? Jur ca ala e bagajul meu, na, am si jurat, ca doar ajunsesem pe taram natal...S-a uitat la mine, la bagaj, la mine, la bagaj, la eticheta si, intr-un final, s-a gandit ca poate fi al meu, intrucat si eu afirmam (topaiam ca apucata de streche, fie vorba intre noi) ca vin de la Milano, asa cum scria pe bagaj...In fine, recuperasem bagajul, lui Iubitul ii revenise mina normala si draguta, toate sunt bune cand se termina cu bine.
„Deschide bagajul sa vedem daca e ok“, zice totusi. Deschid bagajul, iar Iubitul observa o mica pata pe pantalonii lui albi care erau deasupra lucrurilor. Cand ridicam pantalonii, realizam ca toate hainele erau pline de gel de dus cu aroma termala...Inteligenta de mine nu a pus bine capacul gelului de dus, motiv pentru care acesta s-a revarsat in tot bagajul, pe hainele noastre. „Nu-i bai, nu pateaza, spalam si totul va fi bine.“, ii zic amuzata lui Iubitul. Asta era ultimul lucru de care trebuia sa ne ingrijoram. Pornim obositi spre casa, cu mijloacele de transport in comun. Dupa ce ne-am chinuit in expresul de la aeroport, caruia nu ii functiona aerul conditionat si care ne-a lesinat de caldura, ajungem in racorosul metrou.
Mai aveam 3 statii pana acasa, simteam cum mi se detensioneaza tot creierul, coloana si intreg corpul. Intram in ritmul nostru normal. La un moment dat, metroul se opreste brusc intre statii, iar vatmanul ne anunta ca cineva a apasat butonul de alarma. Trec de avioane, tsunami si soparle si mor ca toanta in metroul bucurestean? La 40 de grade afara, mi-au inghetat din nou mainile si picioarele si, fara sa imi dau seama, am inceput sa ingan din nou „Tatal nostru“.
Dupa cateva minute, trenul s-a repus in miscare, se pare ca cineva apasase din greseala pe buton. Mama ne-a intampinat cu ciorba de pui acra, nerabdatoare sa auda cum a fost. Am luat 2 linguri de ciorba, i-am povestit in mare peripetiile din luna de miere (am lasat-o pe biata femeie inchinandu-se), dupa care ne-am suit in buburuza verde, cu destinatia finala Berceni - pat. Ziua urmatoare am tinut neaparat sa ajungem la biserica si sa ii multumim lui Dumnezeu ca am ajuns acasa teferi.
Concluzia, ca sa nu mi se mai reproseze ca termin prea din scurt, este ca a fost o luna de miere...speciala, o luna de miere pe care in mod sigur nu o vom uita niciodata.
Destinatia urmatoare de vacanta? Techirghiol!
