De cand ma stiu, niciodata nu
m-a caracterizat optimismul. Sunt un Capricorn cu picioarele bine infipte in
pamant (de unde si aversiunea pentru avioane si apa), preferand sa iau in
calcul partea proasta a lucrurilor, pentru a fi pregatita, decat sa visez la
cai verzi pe pereti si neprevazutul sa ma ia prin surprindere. Insa sarcina m-a
schimbat.
Inca de la primele ecografii,
super doctora mea mi-a spus ca trebuie musai-musai sa trecem de 34 de
saptamani. Asta este termenul pentru ca plamanii bebelusilor sa fie bine
dezvoltati. Asa ca numaram zilele si orele si abia asteptam sa trec de cele 34
de saptamani. Pe masura ce se apropia acest termen, deja incepusem sa numar
zilele si orele pana la 36 de saptamani, chiar 38. Luni, cu 2 zile inainte de
implinirea celor 34 de saptamani, am fost la ecografie, unde super doctora mi-a
spus ca bebelusa 1 este foarte, foaaaaarte jos. In sinea mea, stiam acest
lucru. O simteam cand se misca si cand sughite. Insa ma bazam pe faptul ca nu
are loc si de aceea s-a ghemotosit acolo jos. Mi-o si imaginam incruntata si
suparata pe surioara ei mai mare ca greutate, care ocupase mai mult loc in
burtica mea. De aceea nu m-am ingrijorat foarte tare, cand doamna doctor mi-a
zis sa nu ma mai dau jos din pat si ca exista posibilitatea sa mi se rupa apa
mai devreme. O stiam perfectionista si mai catolica decat Papa, in mod sigur
exagera ca sa ma faca sa o ascult. Fiind foarte precauta, mi-a dat si 4
injectii, pe care urma sa le fac din 12 in 12 ore, pentru maturarea rapida a
plamanilor bebelusilor. Nu atat motivul injectiei m-a necajit, cat aversiunea
de intepaturi...Abia scapasem de injectiile in burta si de luat sange cu
galeata... Ajunsa acasa, m-am suit in varful patului si nu m-am mai dat jos
decat pentru nevoile fiziologice. Iar Iubӑ a inceput administrarea injectiilor. Ufff...noroc ca erau
doar 4. Scapasem si de ziua de luni, miercuri urma sa fac 34 de saptamani, iar
treaba mergea bine. Priveam cu optimism spre 38 chiar.
Miercuri de dimineata, dupa ce
mi-a facut si ultima injectie, Iubӑ
a trebuit sa plece, bineinteles dupa ce mi-a lasat micul dejun si gustarea
langa pat, ca sa nu fie nevoie sa ma dau jos. Urma sa fie inapoi la pranz, ca
sa imi pregateasca urmatoarea masa. Saracul Iubӑ...Intai nu am mai putut sa imi fac singura de mancare din cauza
starilor de greata, apoi nu am mai putut fizic sa stau mult in picioare si sa
gatesc si, in ultima instanta, nu am mai avut voie sa ma dau jos din pat, Asa
ca, saracul de el, timp de 9 luni a fost maestru bucatar. Si nu numai. Era
aproape 2, incepea sa mi se faca foame. M-am dus la toaleta si m-am intors
incet-incet in pat, ca sa nu ma ia radarul, vorba sotului meu. Voiam sa las sa
mai treaca un sfert de ora si sa il sun, sa ii reamintesc ca trebuie sa ma
hraneasca. De parca nu stia, bietul de el. Cand m-am intors sa iau telefonul,
am simtit ceea ce nu trebuia sa simt decat peste 4 saptamani, cum speram eu. Nu
aveam cum sa ma insel, desi imi doream cu tot sufletul. Mi se rupsese apa. Iar Iubӑ nu era acasa. Am inceput sa tremur
atat de tare, incat nu reuseam sa nimeresc numele lui in telefon, pentru a-l
suna. Intr-un final am reusit, insa mi-a dat ton de ocupat. Nu era real ceea ce
mi se intampla! Am incercat din nou, acelasi rezultat. Stateam impietrita,
tremurand, imi era frica sa plang, ca nu cumva, din cauza suspinelor, sa pierd
si mai mult lichid. Stiam ca bebelusii nu pot sta fara lichid si ca, odata
rupta apa, trebuia sa ajung urgent la spital. Iar Iubӑ imi respinsese apelul.
Nu stiu cat a trecut, el mi-a spus ca 2-3 minute, in mintea mea trecuse o
eternitate, si am auzit cheia in usa. Imi respinsese pentru ca era in lift.
L-am strigat disperata si i-am spus ce mi s-a intamplat. Dupa care am inceput
sa plang. Venise, era acolo si avea sa aiba grija de mine. Cu un calm
extraordinar, mi-a strans cateva lucrusoare intr-un rucsac, m-a imbracat,
vorbindu-mi si incercand sa ma calmeze. Nicio sansa. In mintea mea se petreceau
fel de fel de scenarii, toate cu final trist, iar eu plageam si tremuram
deznadajduita, repetand obsesiv „Trebuiau sa mai stea!”. Ceea ce uram cel mai
tare, se intamplase: fusesem luata prin surprindere. Optimismul ma orbise si nu
luasem niciun minut in calcul ca bebelusele ar putea veni pe lume cu 1 luna si
1 saptamana mai repede.
Am ajuns la spital intr-o viteza demna de „Fast and furios”, cu
avariile aprinse si Iubӑ urland si injurand tot traficul din Bucuresti si de
prin orasele adiacente, ca sa se descarce. Ajunsa la spital, blocata fiind pe
fraza „Trebuiau sa mai stea!”, nu reuseam sa realizez ce mi se intampla, nu
trecusem inca de socul ca mi s-a rupt apa. Motiv pentru care, desi muream de
frica operatiei, in momentul in care super doctora a venit la spital, asta a
fost singurul lucru pe care am reusit sa il balmajesc. Imi aduc aminte ca s-a
felicitat singura pentru injectiile pe care mi le daduse, si pe care le
terminasem in dimineata respectiva si imi mai aduc aminte ca m-a „certat” ca nu
am sunat-o noaptea, asa cum se intampla cu majoritatea pacientelor. „Pai
azi-noapte am stat degeaba, doamna Lungu. Vi s-a rupt apa in timpul zilei, a
trebuit sa fac slalom in trafic ca sa ajung intr-un suflet la dvs. Nu era mai
bine noaptea?” Incerca sa imi smulga un zambet, vazand probabil groaza de pe
fata mea. O asistenta ma intreba daca am contractii si, pana sa apuc sa ii
raspund, mi-a si facut o injectie. Am cascat ochii la ea si mi-a replicat
rapid: „V-am facut un calmant.” Iar eu i-am raspuns sfarsita: „Va multumesc,
insa nu am dureri...” Mare lucru nu imi mai aduc aminte dupa aceea, pentru ca
eram cam cu jumatate in ora in urma. In continuare nu realizam ce mi se
intampla, nici chiar cand am fost pusa pe caruciorul cu rotile si mi-au spus ca
ma duc in sala. Imi imaginasem momentul asta de 287378438746 de ori si, de
fiecare data, eram moarta de frica. Acum, in momentul in care mi se intampla,
strangeam cu putere in mana banii pe care mi-i daduse Iubӑ si repetam in gand
ce imi spusese el, cui cat trebuie sa dau. Ajunsa in sala, eram ocupata sa
reperez anestezista, mana a doua si moasa, carora toata lumea imi spusese sa le
dau banii inainte, ca...asa se face. La asta imi era mie mintea...Abia dupa ce,
cu chiu cu vai, am nimerit buzunarul anestezistei, am inceput sa realizez ce mi
se intampla. Eram pe masa de operatii si tremuram de trepida masa. Cand s-a
apropiat de mine pentru anestezie, mi-am adus aminte: de asta imi era frica!
Cel mai frica!! De injectia in spate. Daca nu nimereste ce trebuie? Daca nu
amortesc? Daca patesc ca in filmul ala, cand personajul principal simtea tot,
dar nu putea vorbi? In timp ce eu imi faceam scenarii, anestezista isi facea
treaba. Am simtit piscatura si apoi o caldura neasteptata in picioare. Am auzit
pe cineva spunand sa ma intind cat mai repede, ca apoi nu imi voi mai simti
picioarele. Atunci am incercat sa le misc. Si se miscau. Si doctorii erau gata
de taietura. Si eu inca imi simteam picioarele. Am incercat sa le spun, insa ei
discutau dupa perdeaua care mi se pusese in fata. Am ridicat vocea si am spus
ca imi simt picioarele. Doctora m-a intrebat daca simt durere. Am spus ca nu,
insa simt ceva, nu as putea sa spun exact ce. Mi-a zis ca e in regula, apoi am
simtit cum se scoate „ceva” din mine si cum mi se lasa burta. Urmatorul lucru
pe care mi-l aduc aminte, de fapt, sunetul pe care si astazi il aud, sunetul
care o sa imi vibreze in urechi multi ani de acum inainte, probabil pana la
sfarsit, urmatorul sunet a fost scancetul primului meu puisor, mieunatul primei
pisicute. Un plans de puiut firav, dar ferm. Si apoi al doilea. Si apoi
linistea din creierul meu. Stiu ca se vorbea in jurul meu, doctorii dezbateau
un subiect de la televizor, asistentele isi dadeau cu parerea, toata lumea
participa la o discutie. Iar la mine in cap era liniste. O liniste blanda,
binevenita, mult asteptata. O liniste dupa care tanjisem inca de la prima
interventie dureroasa, acum 10 luni, de la
prima injectie usturatoare in burta, din prima zi in care au inceput
starile groaznice de greata, dupa fiecare noapte nedormita si gand
ingrijorator. Acum o aveam. Si, in toata linistea, un singur sunet isi facea
loc: mieunatul pisicutelor mele. Pentru ca asa l-am perceput: ca un mieunat de
pui de pisica, slab si tanguitor, al unui puiut care isi face loc in viata. In
viata mea. In viata noastra. Foarte multe nu imi mai aduc aminte dupa acel
moment. Stiu ca doctora, moasa si o asistenta probabil, tot veneau la mine si
imi spuneau ca fetele sunt bine. Nu intelegeam de ce imi tot repetau ceva ce eu
stiam deja. Stiam ca ele sunt bine. Simteam ca sunt bine.
Pentru ca erau destul de mititele, pisicutele au stat 2 zile in
incubator, insa nu au avut nevoie de respiratie artificiala, doar trebuiau
tinute sub observatie. Dupa 2 zile mi le-au adus in salon. Le vazusem fugitiv
pana atunci, nu avusesem inca momentul nostru impreuna. Acum, insa, mi le
adusesera in salon si urmau sa le lase cu mine tot timpul. Cand asistenta mi-a
pus-o pe cea mica la san, nici eu si nici ea nu stiam ce sa facem. Motiv pentru
care momentul nu a fost atat de inaltator precum este pentru unele mamici, care
spun ca atunci se face conexiunea mama-copil. La mine nu a fost nicio
conexiune, ne uitam una la alta, fara sa stim cum sa incepem. La fel s-a
petrecut si cu a doua puiuta. Nimic. Asistenta le-a hranit cu seringa si a
plecat. M-a lasat singura cu ele. Si eu ce fac acum? De unde ma apuc de ele?
Unde sunt instructiunile de folosire? Pentru inceput, m-am apropiat timida de
patutul lor. Dormeau. Nu as putea spune ca erau frumoase. Intotdeauna am urat
si mi s-a parut o ipocrizie maxima din partea parintilor sa spuna ca copii
nascuti de 10 minute sau 1 zi sunt frumosi. Sunt frumosi in ochii parintilor,
sunt draguti pentru ca sunt mici, insa frumosi...in niciun caz. Imi aduc aminte
de Andrei, sotul lui If, care, cand s-a nascut Maria si asistenta a adus-o sa o
vada taticul, s-a intors catre grupul de prieteni si a spus: „Bai, sa nu aud ca
spuneti ca e frumoasa, pentru ca nu e. Dar e fata mea!” Asa am simtit si eu.
Fetitele nu erau bebelusi de coperta de revista, dar erau ale mele. Si asta le
facea staruri de cinema, cu 10 Oscaruri la activ. Cu pasi marunti, m-am aplecat
asupra lor. Si cu mana tremurand de emotie am atins un obrajor. A fost
atingerea magica. Pielea ei fina mi-a electrocutat mana, care si asa tremura de
nebuna. Am atins obrajorul pisicutei mele. Totul era real. Ele erau acolo, in
fata mea. Nu mai erau 2 puncte pe un ecran de ecograf. Nu mai erau niste
miscari in burtica. Erau doi mini omuleti, care dormeau linistiti, in fata
ochilor mei.
Am stat cu ele in spital 10 zile, pana au inceput sa ia in greutate.
Iubӑ venea la noi de 3 ori pe zi si, de fiecare data, ma facea sa plang sa
emotie. Daca prima oara cand a auzit ca va avea fete, am vazut o urma de
dezamagire pe fata lui, acum fetele erau „printesele lu’ tati” si nimic nu il
putea tine departe de ele, nici portarii de la spital, nici orele inaintate la
care pleca. Si dupa ce pleca imi cerea poze cu ele dormind si imi spunea ca
nici nu a ajuns bine acasa si moare de dorul nostru. Toti ne doream sa venim
acasa. Insa statul in spital s-a dovedit un lucru bun pana la urma, pentru ca
am avut timp sa ma recuperez dupa operatie, sa ma obisnuiesc cu pisicutele si
sa invat cum trebuie sa le manevrez.
Cand asistenta mi-a spus ca ne da drumul acasa, am inceput sa plang de
bucurie si sa le acopar cu pupici. Gata, in cateva ore urma sa ne incepem noua
viata. Viata noastra ca si o familie. Viata la care tanjeam de peste 2 ani.
Acum suntem acasa si ne descoperim unii pe altii in fiecare zi. Ne
obisnuim unii cu altii. Pentru ca noua formula este una de durata. Va dura...o
viata de om. Uitandu-ma in urma si facand un rezumat al ultimelor 9 luni, un
singur lucru troneaza: mieunatul pisicutelor mele.
