Maratonul vietii

      Totul a inceput in noiembrie 2012, cand m-am gandit ca trebuie sa ma inscriu la o astfel de cursa. Acum era momentul. Imi pusesem toate sperantele in dosarul acela, desi stiam ca sansele sa fiu aleasa erau destul de mici. La inceputul lunii ianuarie am inceput sa sun institutia care se ocupa de eveniment. Aveau dosarul meu, insa…nu aveau si un raspuns. M-am consumat o gramada, gandindu-ma ca poate nu ma accepta. Era tot ce imi doream, iar asteptarea ma termina. Vazand ca incep sa o iau razna, am decis ca trebuie sa nu ma mai gandesc la asta. Aveam nevoie de altceva, care sa ma tina ocupata. Bineinteles ca m-am refugiat in munca.

                Natura jobului a facut ca la mijlocul lunii ianuarie sa fac o calatorie in Emirate. Acolo, intr-una dintre cele mai frumoase si mai impunatoare moschei din lume, Moscheea Sheikh Zayed, o constructie impresionanta din toate punctele de vedere, m-am indepartat putin de grup si am inceput sa ma rog. Eram in picioarele goale, pe covorul moale cusut manual si ma rugam cu toata puterea mea. Ma rugam sa primesc un raspuns pozitiv. Mi-l doream din tot sufletul. Aveam lacrimi in ochi cand cineva m-a intrebat ceva. Am ridicat privirea si am dat sa raspund, insa aveam un nod in gat. Persoana respective si-a dat seama ca m-a intrerupt din ceva important si s-a indepartat. Mi-am continuat ruga. Eram sigura ca vocea mea era auzita, indiferent cum se numea divinitatea careia ma rugam, lacrimile mele erau sincere. Iar dorinta imi ardea sufletul. Am iesit din lacasul sfant dupa o jumatate de ora. Spre deosebire de celelalte dati, cand ma plimbam prin interiorul imens cascand ochii la minunatiile de pe pereti, acum nu vazusem nimic. Nu ma interesa nimic. Cand am iesit, simteam ca am petrecut una dintre cele mai intense jumatati de ora din viata mea. La doua zile, tot in Emirate fiind, un numar de telefon pe care nu il aveam in memorie ma tot bazaia insistent. Roaming-ul era foarte scump, asa ca am ignorat apelurile. Banuiam ca e banca, care ma tot sacaia cu o asigurare de sanatate, motivand importanta acesteia prin “daca ati avea un accident grav care v-ar imobiliza permanent, nu ati vrea sa aveti o asigurare de sanatate?” Ma enervasem destul in Romania, cand agentul de vanzari imi spusese chestia asta, nu aveam de gand sa ma enervez si la 23154814548 km de casa. Pe bune, astea sunt noile cursuri de vanzari??? Ma rog, vazand ca numarul respectiv a insistat pe tot parcursul zilei, chiar si in dimineata urmatoare, ma hotarasc sa sun inapoi, promitandu-mi ca daca mai aud vreun dobitoc care imi spune inca o tampenie, am sa urlu de o sa ma auda de peste mari si tari. Spre surprinderea mea, nu era banca, ci tocmai institutia de la care asteptam Raspunsul. Doamna imi spunea ca ma cauta de 2 zile ca sa imi dea vestea cea buna. Mi s-au inmuiat picioarele. Dosarul fusese acceptat! Mi-au dat lacrimile si am ridicat ochii spre cer.

Cursa avea sa inceapa in iulie, pana atunci trebuia sa ma pregatesc. Auzisem si citisem pe internet despre aceste pregatiri. Urmau sa aiba un impact foarte mare asupra corpului meu, insa….astea erau regulile. Take it or leave it! Nu eram singura care urma sa treaca prin asta, mi-am zis, nu o sa fie un capat de tara.

                In mai am inceput antrenamentul. Intr-adevar, foarte agresiv si foarte neprietenos. O gramada de analize, de vizite la doctor, de ace, de interdictii… Erau pentru un scop nobil, imi spuneam, trebuie sa fiu curajoasa. Si am fost. Am dus pregatirile pana la sfarsit, bineinteles nu fara sa ma smiorcai de cateva ori. Nu aveam cum altfel.

                Pe masura ce se apropia luna iulie, eram din ce in ce mai emotionata. Imi doream din tot sufletul sa particip si sa duc cursa pana la sfarsit, fara incidente. Insa nu depindea numai de mine, de vointa mea, ci si de felul in care corpul meu se adapta. Aveam incredere in mine, psihic si fizic.

                La sfarsitul lunii iulie s-a dat startul. In sfarsit! Am demarat in tromba. Eram foarte multumita de mine, de cum am inceput. Aveam grija sa nu imi pierd ritmul si, fara sa vreau, ma gandeam ca in stilul asta, am sa ajung la linia de sosire invingatoare. Totul era ok. Dupa 2 saptamani am primit si confirmarea scrisa a startului excelent. Bucuria a fost cu atat mai mare. Viitorul suna bine. La cateva zile dupa confirmare, situatia s-a schimbat drastic. Incet-incet, am inceput sa imi pierd ritmul. Nu stiam ce se intampla. Am stat de vorba cu oamenii din jurul meu, am stat de vorba cu antrenorul, toti mi-au spus ca este normal. Mie nu imi venea sa cred. Sa ma dezamageasca corpul meu in halul asta??? Cu fiecare pas pe care il faceam parca ridicam o caramida extrem de grea, care mi se proptea in piept. Nu puteam sa mai merg, nu puteam sa mai respir. Nu puteam sa gandesc, din cauza starii de rau. Simteam ca traversez o padure intunecata, in care ma poticneam la fiecare pas. Aveam sustinatori care imi zambeau cu mila de pe margine. As fi vrut sa ma las in bratele lor si sa ma odihnesc. Sa adorm si  sa ii las pe ei sa ma duca la finish. Insa nu aveam cum. Era cursa mea si trebuia sa o duc pana la capat. Nu reuseam sa imi recapat suflul. Imaginea mea din oglinda ma dezamagea din ce in ce mai tare. Eram slabita, cu cearcane, aveam ochii bagati in orbite si o figura acra. Sau amara. Nu ma puteam hotari. Atat de acra, incat nu reuseam sa duc o conversatie la bun sfarsit. Atat de amara ca nu il puteam saruta nici pe Iubă. Ma simteam ca lovita de tren. Mai rau era ca fiecare zi decurgea la fel. Singurul lucru imbucurator era ca, desi eu ma simteam ca o epava, lucrurile decurgeau in limita normalitatii. Linia de sosire era inca departe, insa era din ce in ce mai evidenta. In plus, traseul asta prin padurea intunecata nu avea sa mai tina mult. Inca putin si apoi voi intra pe un drum lin, ca o plimbare in parc, intr-o zi calduta de primavara. Nu reuseam insa sa imi imaginez cum poate fi drumul acela, atat de rau imi era. Nu reuseam sa imi aduc aminte cum eram inainte, cum era atunci cand nu ma simteam rau. Aveam tot sprijinul moral in jurul meu, insa greul fizic era pe umerii mei. Sau pe pieptul meu, mai corect spus. Plangeam des, te miri de ce. Intr-o zi am inceput sa plang pentru ca imi era foarte dor sa dansez. In alta zi am plans pentru ca nu puteam sa mananc struguri. Era mai bine dupa ce plangeam, ma mai linisteam. Insa nu pentru mult timp. Raul revenea parca si mai puternic. Ma asteptam in fiecare zi sa scada din intensitate. Ma rugam pentru asta. Insa fiecare zi era la fel. 
             Ochii blanzi ai lui Iubă ma compatimesc. Ma mangaie si imi spune ca am sa fiu bine, ca am sa trec de padurea intunecata. Ma uit in ochii lui si ma intristez. Nu i-am mai zis ca il iubesc de peste o luna, nu ma simt in stare. Sunt atat de slabita incat nici sa iubesc nu mai am putere. Incearca sa ma linisteasca, are grija de mine ca de un copil. Nu sunt in stare sa imi fac nici macar cartofi prajiti. Imi e rusine de el, imi e ciuda pe mine. Eram clovnul lui, iar acum nu mai am putere sa zambesc. Nu imi mai aduc aminte cand am ras cu pofta ultima oara. La munca nu mai dau randament, asa ca stau mai mult acasa. Plang cand imi imaginez oameni bolnavi care sunt nevoiti sa duca povara unei stari similare ani de-a randul. Ma uit la femeile alaturi de care tin cursa. Sunt zambitoare, radiaza, fericirea li se citeste pe fata. Iar eu, cu toate ca sunt in aceeasi linie cu ele, depun niste eforturi de Sisif, care ma seaca de puteri. Oare cand voi fi si eu ca ele? Nu stiu, doar sper ca drumul asta anevoios este pe sfarsite. Sunt invidioasa pe lumea care merge pe strada. Mi se pare un lucru atat de frumos sa mergi, imi e atat de dor sa merg. Imi facusem atatea planuri. Anul trecut imi spusesem ca nu mai vreau sa vad niciodata zapada, imi promisesem ca voi petrece Revelionul intr-un loc cald, sub lumina colorata a artificiilor. Mi-am impachetat planurile si le-am pus intr-un sertar dosit. In scurt timp ma voi bucura ca nu aveam sa le mai pun in aplicare. Pana atunci…alerg…si astept drumul lin si ziua calduta de primavara cand voi trece victorioasa linia de sosire.