Anul asta am avut indrazneala sa imi iau 2
saptamani de concediu. Niciodata, in viata mea de negru pe plantatie, nu mi-am
luat 2 saptamani legate de concediu. Si, ca sa nu ma plictisesc, am hotarat ca
prima parte sa o petrec in Cipru, implinindu-mi astfel o dorinta mai veche, iar
a doua parte…ei bine, a doua parte…sa nu fac nimic.
Zis si facut: am rezervat avionul, am rezervat
si hotelul, am aranjat si cina romantica pe malul marii, supriza pentru Iubã cu ocazia implinirii a 4 ani de la
cununie.
Cu 3 zile inainte de plecare, ma suna sus numitul Iubã, sa ma intrebe ce mi-ar placea sa
facem maine. “Bagaje???”, ii raspund mirata, neintelegand intrebarea. “Bine,
bine, doar nu o sa faci toata ziua bagaje, de ziua noastra…”. Pfff, care zi???
Pai eu aranjasem pentru sambata…surpriza…romantica…fiind convinsa ca sambata e
ziua noastra…Si dupa cat il porcaisem ca nu e in stare sa tina minte data
cununiei noastre…eu…tocmai eu…am uitat. Mi-am revenit rapid in simtiri si i-am
raspuns aproape fara sa respir: “Iubitule, stiu ca maine e ziua noastra (?!?!),
insa nu mai bine o sarbatorim noi sambata, cand ajungem in Cipru, la mare, la
soare?”. Iubã, dupa ce se gandeste putin, imi spune ca am
dreptate, ca va fi mai frumos sa ne petrecem in vacanta. Ufff, am scapat, si
astfel surpriza mea va avea efectul scontat. Mai prost a fost ca a doua zi ne-au sunat parintii sa ne ureze
toate cele bune, iar eu nu intelegeam a cui e ziua, de tot primesc telefoane cu
“La multi ani”.
Sambata de
dimineata, dupa ce mi-am promis eu mie ca voi zace la soare ca micul pe gratar,
ca voi manca tot ce se inoata si se taraste prin Marea Mediterana si ca voi
veni cu cel putin 30 de riduri mai putin, am purces catre aeroport. Urmarisem
prognoza meteo de cateva zile, urma sa fie cer senin, vreme frumoasa, ceea ce
nu putea decat sa ma bucure. Doamne fereste sa imi incep vacanta cu turbulente!
Doar nu reiau episodul din luna de miere!
Dupa cum am
prevazut, zborul a fost unul linistit, aterizarea a fost cu aplauze, insa…ceva
a lipsit: locul de parcare al avionului. Nu imi inchipuiam ca exista problem si
la nivelul asta. Adica, eu am inteles, aeroportul este aglomerat, dar chiar sa
ne lasi pe pista, dom’le?? E drept, nu am mers decat 150 m pana la intrarea in
aeroport, dar chiar sa ne lase pe pista?? Ma rog, m-am gandit ca e o intamplare
izolata, m-am bucurat ca bagajul nostru a iesit primul si…am inceput vacanta.
Vremea in mai este
superba. Este cald, perfect pentru facut plaja, chiar si baie in mare, suficient
cat sa capeti un bronz de invidiat si sa nu cauti disperat locuri racoroase in
timpul pranzului. Mai mult decat atat, in dreptul hotelului nostru, atat de
lina era intrarea in apa, incat trebuia sa mergi cam 200 m in larg, iar apa tot
pana la genunchi era. Dupa amiaza apa aceea mica se incalzea, se incalzea si
devenea…un fel de Jacuzzi pentru mine, care sunt mai tot timpul anului
inghetata bocna.
Dorinta de a vedea
tot ce era de vazut ne-a trimis in Ayia Napa, un oras turistic extrem de
frumos, cu plaje late si ape verzi-albastre, cu multe taverne, locul potrivit
pentru o zi de plaja. Ne-am asezat pe sezlonguri, Iubã a inceput sa butoneze
telefonul, iar eu ma pregateam sa imi rulez filmul (a se citi “sa motai”). In
stanga noastra, un cuplu normal, la prima vedere, un el bine facut , la vreo 40-45
de ani, cu parul negru gelat, cu slipul ridicat pana aproape de buric, iar chilotii
puuuutin mai sus, cat sa se vada brandul, negandindu-se poate ca lumea din
jurul lui o sa se intrebe cel putin o data de ce naibii are sort de baie si
chiloti pe dedesubt, preocupat probabil mai degraba de imaginea lui de barbat
fatal; o ea cam cu 15 ani mai tinerica, evident inferioara intelectual din punctul
lui de vedere, intrucat ii explica cu tact tot felul de chestii. El-american.
La un moment dat, se ridica plin de importanta de pe sezlong, cu mainile in
sold, dupa ce isi aranjase cu grija chilotii si sortul, se duce la marginea
marii, isi intinde bratele in sus si, dintr-o data, puf! se arunca pe burta si
incepe sa faca flotari. Dupa ce isi atinge targetul, se ridica, se mai intinde
putin si puf! iar se arunca pe burta, de data asta in flotari in pumn. Secventa
a continuat cu flotari intr-o mana. Dupa care se ridica, face 2 pasi spre apa,
o incearca cu piciorul si se retrage inapoi, evident concluzionand ca apa aceea
rece nu este demna sa I se prelinga pe corpul atat de bine lucrat. Eu si Iubã
pufneam in prosop. Doaaamne, ca nu mi-a venit cum se zice “cocalar”in engleza…
Si, ca episodul sa fie complet, in momentul in care isi facea exercitiile, pe
langa el trec niste tineri, apreciindu-i cu voce tare elanul. Omul nostru,
foarte mandru de el, se ridica, se scutura si da mana cu cei trei, explicand ca
este “from America”, si incheind micuta conversatie cu “Peace! Take care and
stay fit!” M-am intors, scarbita, pe partea cealalta, murmurand in dulcele grai
romanesc “Lasa-neeeeee, lasa-neeeee!”
Insula-plina de
romani. Si, pentru ca nu ma invat niciodata sa nu mai vorbesc tampenii, crezand
ca cei din jurul meu nu ma inteleg, bineinteles ca nu au lipsit gafele. Intr-o
seara, cand cautam hamesiti un loc in care sa mancam, Iubã imi arata o taverna.
Politica mea este urmatoarea: daca nu sunt oameni care deja mananca acolo, nu
intram. Eu trageam sa mergem mai departe, Iubã ma tragea inauntru. “Hai sa mai
cautam”, ii zic, “nu vezi ca aici nici ospatarii nu mananca din mancarea
restaurantului??”. Evident nu am avut castig de cauza si a trebuit sa accept ca
vom manca acolo. Imi place sa cred ca ospatarita, o romanca foarte simpatica din
Constanta, nu mi-a auzit gura mare si spurcata si ca nu mi-a scuipat in mancare…
In rest, peisaje
frumoase, muuuulta istorie si multe legende, atat de frumos povestite incat te
asteptai sa o vezi pe Afrodita, stand maiestuoasa pe o stanca aproape de malul
apei, frumos coafata, aranjandu-si machiajul discret intr-o oglinda micuta, in
timp ce tragea cu ochii la turistii fermecati de decorurile Marii Mediterane.
Ce urasc eu cel
mai tare la concediu? Ziua plecarii! Parca ai mai vrea sa faci 100 de lucruri.
M-am trezit ca nebuna de la ora 7, ca sa mai profit putin de soare. Voiam sa il
iau pe tot, pe tot. Mai ales dupa ce auzisem ca in Bucuresti a fost
mini-tornada… Unde naiba ma intorc?? Si de ce, daca acolo imi era atat de
bine??? Mi se dezghetasera si picioarele intr-un final, ma inrosisem si pielea
imi ardea. Ce senzatie de bine! Mi-am
acceptat resemnata soarta, am strans lucrusoarele si am plecat catre aeroport.
Odata ajunsi, am facut repejor check-in-ul si ne-am indreptat catre poarta de
imbarcare. Ce sa vezi aici? Coada la imbarcare, ca pe vremea zaharului dat la
ratie. Ca doar zburam cu Wizz Air, care nu face imbarcare cu locuri tiparite pe
bilet, motiv pentru care toata lumea se inghesuie la coada, ca sa prinda locuri
in fata. Sau la geam. Sau in avion. Ne-am asezat cuminti la coada, simtind
mirosul de taram romanesc venind de la sacosele de rafie, pe care o mamaita se
chinuia sa le indese in suportul de bagaj gratuit pe care compania le accepta
in cabina. Mai avea un pic si le indesa cu piciorul, ca sa arate personalului
companiei ca bagajul ei se incadreaza in limita admisa, sacosele nu intrau si
pace! Pentru ca nu era doar ea in situatia aceasta, imbarcarea a durat ceva mai
mult. Cand s-au deschis portile, ca sa ne putem duce la avion, stupoare! lumea alerga
efectiv, inghesuindu-se pe scari si apoi facand depasiri periculoase pe pista
(da, avionul era din nou la aprox 150 m de poarta de iesire, motiv pentru care
trebuia sa mergi din nou pe pista), ca sa ajunga primii la scara avionului. Imi
pare atat de rau ca nu am fost pe faza sa fac o poza de sus, de pe scari. Insa
ma oprisem pentru ca nu stiam ce se intampla. Initial, dupa toate reportajele
vazute pe CNN in timpul saptamanii ce tocmai trecuse, cu tot felul de atentate,
razmerite si chiar si un avion deturnat in Anglia, am crezut ca cineva ii
alerga pe oamenii aia. Cineva cu cel putin 2 mitraliere in mana. Trageau
sacosele de rafie intr-o mana si cu cealalta mana cotul isi faceau loc,
impingandu-se. Cu ochii cat cepele ca sa nu fiu lovita, urc pe scara avionului,
scot cardul de imbarcare sa i-l arat stewardului cand, din spatele meu,
miseleste vine in fuga o alta mamaita, ma impinge cat colo si se arunca pe
culoar, strigand bietului om, care nu apucase sa ingane decat “Do…! Sta…! Car..!”,
uimit si el ca si mine de penibilul situatiei, strigandu-I, dupa cum ziceam “Vine
baiatul meu cu cartonasul, vine baiatul meu cu cartonasul, e mai in spate!”
Ajunge la locurile ochite si arunca disperata laptopul pe scaunul de la geam
din dreapta si flanelul pe scaunul de la geam din stanga. Ufff, misiune
indeplinita! A luat locuri la geam! In spatele ei, eu si Iubã paseam socati.
Urma sa ne intoarcem acasa…
Cu doua scaune in
fata noastra, la iesirile de urgenta, se aseaza o doamna romanca si un domn…sa
ii zicem mongolez. Nu stiu daca asa era, pentru ca nu i-am vazut fata, insa era
micut, pipernicit si cu o urma de chelie in varful capului. El la geam, ea
langa el. Stewardesa se indreapta catre ei, pentru a le face instructajul special
pentru locurile aflate la iesirile de urgenta. Fata vorbea, omul se uita pe
geam. Fata incearca sa il faca atent, el se uita pe geam, emotionat ca a prins
loc acolo. La un moment dat, femeia care il insotea ii face un semn “discret”
cu cotul si el se intoarce mirat catre stewardesa, care tot muncea la el. “Sir,
do you understand what I am saying?”, spune ea, vazand ochii bulbucati ai
mongolezului. El: privire tampa. Ea, ridicand tonul, de parca omul ar fi fost
surd: “Sir, du iu andarstend inglis???”. El: privire tampa. Vazand ca nu are success,
stewardesa o roaga politicos pe femeia de langa mongolez sa faca schimb de
locuri, respectiv sa stea ea la geam. Bineinteles ca in timpul zborului si-au
schimbat din nou locurile. Mongolezul era prea dezamagit. Iar eu am stat cu
inima cat un purice tot zborul, avand in minte privirea lui tampa, ca poate se
sprijina nataraul de maneta care deschidea usa de urgenta si….pffff, iar imi
fac scenarii…
