Nu mai intru in subiecte gen indicatoare scrise cu caractere chirilice, locuitori – deloc si drumuri pe care mergi cate 30 km dupa care vezi semnul de drum inchis, fara sa fi fost atentionat inainte sa incepi sa parcurgi cei 30 km. Nu vorbim despre asta. Deci, la prima ratacire
ne-a iesit in cale o masina de teren cu numar de Valcea, care era condusa de un cetatean turc, vorbitor de limba romana. Vazandu-ne cat de disperati suntem, s-a oferit sa ne arate drumul, mai ales ca, facand foarte multe drumuri spre patria-i muma, stia destul de bine traseul si fel de fel de rute ocolitoare. Am fost impresionata de omenia pe care aratat-o fata de noi, oameni pe care ii intalnise de 5 minute. Am uitat sa mentionez ca eram 4 masini, dintre care 3 aveau si cate un plod extrem de neastamparat si agasant in ele (inclusiv a noastra, yuhuuuu…), plod care in mod normal nu mi-ar fi atras atentia, decat daca era cat de cat educat / haios.
Nu intram nici in subiectul “copii”, pentru ca ar trebui sa atac minima educatie pe care un copil ar trebui sa o primeasca, ca retraiesc momentele cand ma felicitam pentru faptul ca inca nu intentionez sa am unul… Revin la omul care mergea in fata noastra, extrem de incet pentru o masina ca a lui, ca sa astepte 4 alte masini ametite care se opreau cand iti era lumea mai draga. Omul asta ne-a condus pe drumul cel bun pana la un moment dat cand a oprit la o intersectie sa mai ceara indicatii, moment in care cele 4 masini ametite au dat bice inainte, neavand nici cea mai vaga idee unde se duc. Am pierdut omul cel bun, nu l-am asteptat, fiind convinsi ca noi stim mai bine. Dupa 15 minute de mers am realizat ca ne-am ratacit.
Primul sentiment de emotie, dupa ce totusi am ajuns l-am simtit cand am vazut marea. Nu-mi pot scoate culoarea din minte. Sa fie bleu-ciel? Sa fie turcoaz? Nu imi pot da seama, dar frumusetea ei e uimitoare. Dis de dimineata (cand eram inca pe drum) am auzit niste cantece ciudate venind pe aripile vantului. Dupa cateva secunde am realizat ca era chemarea la rugaciunea de dimineata care se auzea prin niste boxe pozitionate pe turlele moscheilor. Acolo unde nu erau moschei, existau doar minaretele. In acel moment abia mi-am dat dat seama ca sunt intr-o tara musulmana. Influenta filmelor si a discutiilor contra acestui popor o simteam si eu, desi primisem deja o infirmare a acestor lucruri, prin bunavointa omului de la Valcea.
Primele 2 zile mi-a fost destul de greu sa trec peste senzatia de teama care nu ma lasa sa ma bucur de peisaj. Senzatia persista, desi eram intr-o statiune turistica, la mare, inconjurata de turisti predominant nordici. Era ceva, un sentiment ciudat, pe care nu stiam sa il explic, sa il denumesc. Un soi de bucurie ca eram pe niste meleaguri pe care le visasem de mult, bucurie amestecata cu sentimentul de teama ca eram totusi acolo, ca si cand as fi fost urmarita, haituita. Pentru prima data in viata mea acceptam notiunea de viata anterioara si imi doream nespus de mult sa aflu ce am fost in acea viata anterioara.
Era singura explicatie pe care o puteam da sentimentului. Imi faceam fel de fel de scenarii, ma surprindeam minute in sir privind in zare, ma gandeam care mi-ar fi fost destinul daca m-as fi nascut acolo, ce fel de om as fi fost, ce gandire as fi avut si cat de neobrazata mi s-ar fi parut o turista in costum de baie stand la soare, inconjurata de atatia barbati. Pentru o secunda, o secunda doar, mi-am dorit sa fi avut acest destin. Apoi mi-a trecut…Nu pot spune exact daca cele 2 zile de ratacire au fost rezultatul cartilor sau articolelor citite despre lumea orientala, a filmelor americane, care ne indoctrineaza cu lucruri mai mult sau mai putin adevarate, asa cum nu pot da o explicatie ce tine de domeniul irationalului.
Am fost impresionata, in prima faza neplacut, de insistenta de care dadeau dovada turcii. In fata fiecarui restaurant, bar sau magazin era o persoana, care cred ca era special platita sa stea acolo, care te invita inauntru, care te intreba de unde esti ca sa poata rupe cateva cuvinte pe limba ta si care, cand auzea ca esti din Romania, incepea cu arsenalul “Hagi, Popescu, Filipescu, Lucescu”. Unii il mentionau si pe Mutu. Nu am reusit inca sa imi dau seama ce legatura a avut Mutu cu poporul turc... Abia tarziu am relizat doua lucruri:
1. ca e placut ca cineva sa te intampine cu zambetul pe buze si ca, probabil, nici lor nu le e foarte usor sa rada fasolea la toti trecatorii, fiind ignorati de majoritatea dar persistand in politetea specifica si
2. ca nu am vazut picior de femeie care sa lucreze in aceste restaurante, baruri, discoteci, sau chiar prin hotel. Cultura orientala isi facea simtita prezenta.
Concluzia la care am ajuns este ca Turcia trebuie traita prin intermediul acordurilor orientale, a aromelor de tot felul care iti gadila narile si a zambetului oamenilor care te intampina cu un simplu dar calduros “my friend”.
