S-au scris multe pe seama
dormitului cu odraslele din dotare. Majoritatea pe bună dreptate. Eu cred că
este ca un strigăt de ajutor al părinților disperați, care nu au mai avut un
somn bun de 2, 3, 5 ani… Sau o văicăreală. Printre singurele cu care empatizez.
După părerea mea, după ce au încercat
nenumărate variante, părinții se resemnează și se regăsesc într-una dintre cele
3 variante tragi-comice de mai jos:
1. Dormitul defensiv – este acela în care
părintele doarme iepurește, parând cu vitejie și precizie câte o palmă sau câte
un picior al copilului, la fiecare mișcare a acestuia. Întrucât, după cum bine
se știe, ei nu se întorc încetișor de pe o parte pe alta, ei se rostogolesc sau
se aruncă.
2. Dormitul cu bătaie – atunci când îți asumi
condiția de nefericit, și pui la bătaie (la propriu), diverse organe, numai ca
să poți închide un ochi. Adică, în prima parte a nopții dormi cu spatele la
copil – organele vizate fiind plămânii și rinichii. În momentul în care simți
dureri acute, fără ca piticul să mai facă vreo mișcare, e clar că acestea
cedează și trebuie să schimbi poziția. Cu fața la bătăuș e mai complicat. Aici
sunt vizate fața, ficatul și sânii sau organele genitale bărbătești (după caz).
Decizia e grea, depinde de domeniul în care dorește fiecare să mai activeze....
3. Dormitul la maraton – este atunci când ai un
mititel frechinit, care, indiferent de poziția la care îl aliniezi după ce
adoarme, începe să mișune prin pat, culmea…în somn. Și mișună, băi frate, fix
în direcția în care e în pericol să cadă din pat. Că, dacă s-ar da cu capul de
tăblie, nu ar fi problemă, pupa mami și trece, dar dacă pică din pat, în afară
de faptul că ne știu 2 etaje în sus și 2 în jos, s-a dus naibii somnul tău.
Încep mustrările de conștiință: cum ai putut să dormi atât de “lemn”? Ce
părinte iresponsabil ești! Dacă a pățit ceva somnabulul? Oare mâine o să aibă
cucui? Să mergi la doctor? Să chemi salvarea??? Și uite așa te perpelesti toată
noaptea, iar dimineața, când plimbărețul se trezește și afișează o moacă
simpatică și un zâmbet pișicher, îți vine să te arunci în cap de la etajul 9,
de oboseală. Că…deh…el e odihnit și gata de noi aventuri.
În orice caz, există 2 tabere, ale căror
divergențe au apărut de la cercetătorii britanici. Când io eram tânără și
liniștită lângă bărbatul meu, erau în vogă cercetătorii britanici bătrâni, care
își trăiseră viața, își crescuseră copiii cu bonele și erau puși pe a emite
teorii. Că..nu, domne, nu e bine să dormi cu copilu’, că o să devină dependent
de tine, că se duce naibii viața de cuplu, că bla bla. Între timp, cercetătorii
britanici tineri (care erau aprenticii ălora bătrâni la momentul ăla), s-au
făcut mari și au făcut copii. Și, după ce au aplicat spusele bătrânilor și au
alergat o săptămâna, noapte de noapte, ca bezmeticii din dormitorul lor în
dormitorul copilului (ba să îi dea apa, ba să îi dea suzeta, ba să îl țină de
mână), după ce veneau chiauni dimineață la muncă, au dat-o p-aia cu
“co-sleeping”-u’. Stai domne, că copilu’ (cacofonie intenționată) e mic, are
nevoie de atașament, să își simtă părintele aproape, bla bla. Sanchi, erau
rupți în freză de oboseala…
Eu m-am aflat în toate cele 3 ipostaze de mai sus. La naiba, incă mai sunt… Interesant este atunci când, după câțiva ani, ai fericita ocazie să dormi cu alesul inimii tale. Și atunci te comporți ca în prima noapte în care s-a consumat iubirea voastră: te bagi stingheră în pat și nu știi pe care parte să te așezi. Iar în miezul nopții, în inconștienta de care nu o să mai scapi până la sfârșitul zilelor, îl învelești grijulie, îi pui mâna pe frunte să vezi dacă are febră sau îl șâșâi când mormăie. Noroc că ai scăpat de suzeta de la capătul patului, că ai fi în stare să îi înfigi obiectul în gură, doar-doar să nu mai sforăie.
Eu...mă ghidez după vorba aia: “Ce nu
te omoară, te face mai puternic!”
