Dacă tastezi pe
google „prima zi de creșă / grădiniță / școală”, îți apar sute de mii de
link-uri. Când dai click pe oricare dintre ele, nu se deschide o nouă pagină,
ci o nouă inimă. De mamă sau de tată. De părinte. Așa cum o deschid și eu aici
pe a mea.
Nu o să încep cu
„parcă ieri au venit pe lume, și azi le-am dus la creșă…”, deși așa este. Cu
toate că, de când s-au născut și până azi, s-au întâmplat atât de multe… Și
atât de repede. Și eu încă nu m-am dezmeticit. Mă uit la pozele lor din urmă și
nu îmi aduc aminte de mine. Clar eram pe undeva pe acolo, dar nu îmi aduc
aminte.
Pe scurt, s-a
lăsat cu lacrimi multe. Din partea mea, evident. Toată lumea m-a avertizat cum
să procedez când ele vor izbucni în plâns și se vor agăța de mine, ca să nu le
las acolo. Însă nimeni nu mi-a spus cum să procedez dacă pe mine mă va apuca
plânsul și îmi va veni să le agăț de mine și să fugim toate 3 de acolo, cu tati
care ne asigură spatele. Nu mi-a zis nimeni cum să îmi dezlipesc inima de pe
ușa sălii în care au intrat și cum să o car la mașină, ea cântărind vreo 280 de
tone.
Dar șocul cel mai
mare a fost când, după ce am stat cu ochii pe ceas ca pe butelie, am sunat la 2
ore după ce le lăsasem: „Buna ziua, sunt mama Carinei și a Alexandrei…”. Și
stop! M-am blocat. Mi s-a oprit respirația. Cred că și pământul s-a oprit din
rotație. Nu din cauza răspunsului pe care îl așteptam, ci pentru că am realizat
ce am spus. Nu mai eram Virginia Lungu, eram mama Carinei și a Alexandrei. A
amândurora, în același timp. Când m-am
transformat? Cum am făcut asta? Eu am făcut asta?? Lacrimile au început să curgă.
Am reușit. EU am reușit să devin mama Carinei și a Alexandrei. Nici nu a contat
răspunsul primit de la îngrijitoare. Indiferent ce se va intâmpla, indiferent
de obstacole, eu sunt mama lor și asta este tot ce contează. Vom trece peste
tot și peste toate. Împreună!
