Mă uit la omuleața mică și blondă, cu ochi albaștri și o
șuviță mai lungă și cârlionțată în partea stângă a capului. Merge în cerc, cu
pași mărunței și sacadați, cu mânuțele sus în aer, de parcă ar vrea să fie
gâdilată. Din când în când mai scoate câte un chiot.
De obicei, când vede câte
un cățel, moment în care se duce direct la el, cu mânuța întinsă. Nu îi e deloc
teamă, îl trage de urechi sau îi bagă degetele în ochi. Drept răsplată, se
alege cu o limbă pe față, moment în care scoate un alt chiot, de fericire.
În cărucior, o
altă omuleață, tot cârlionțată, insă șatenă, ronțăie un papucel. I l-a dat
mămica ei, ca să o țină ocupată. Pitica nu merge încă singură, de aceea stă mai
mult în căruț. Asta nu o face mai puțin haioasă. Îngână într-una
"sei-sei-sei-sei" și face cu mâna mulțimii.
La un moment dat,
blonduța mă fixează, îmi zâmbește șăgalnic și se îndreaptă cu pași fermi către
mine. Nu mă pierde din ochi, îmi dă impresia că, dacă întorc privirea, se va
dezechilibra. Odată ajunsă, își întinde brațele și rânjește cu toți dinții din
dotare la mine. O ridic și o strâng tare în brațe. Se lipește cu fața de mine
și râde. E fericită.
Cealalalta
spiridușă, din căruț, își dă capul buclat pe spate și îmi arată ceva mai mulți
dinți. Chiuie când mă vede și ridică și ea mânuțele. Tati e pe fază și o ia în
brațe. Îl strânge cu ambele mâini de față și îl mușcă de obraz. E fericită.
Nu avem nevoie de multe lucruri, ca să ne facem fericiți
unii pe alții. Eu ardeam de nerăbdare încă din primele zile, după ce le-am adus
de la maternitate, să mă fixeze cu privirea. După aceea să îmi zâmbească, să
își țină singure căpșoarele, să stea singure în fund, să tropăie de-a bușilea,
și tot așa. De fiecare dată după ce reușeau să facă toate aceste lucruri, eram
in culmea fericirii, la fel de mandra de ele, cum eram de mine. Iar ele nu sunt
deloc pretențioase în ceea ce privește fericirea: o maimuțăreală de-a mea și o
cursă de avion la tati în brațe și gata!, misiune îndeplinită. Maimuțelele râd
cu toată gura, cu toți ochii! Una ca un motor care nu reușește să pornească,
cealaltă ca un șoricel.
Câteodată mă uit
la ele ca și când le-aș vedea pentru prima oară. Încerc să le (re)descopăr. Și,
deși simt că le cunosc din adâncul inimii mele, până în adâncul inimii lor, de
fiecare dată mă surprind. Fiecare gest, privire, zâmbet, silabă pe care mi le
adresează mă încălzesc, mă alină și mă încarcă. Le ridic în brațe și le respir.
Mirosul de prăjitură de vanilie al Carinei și de brioșă cu ciocolată al
Alexandrei mă amețesc. O amețeală plăcută din care nu vreau să îmi revin. Uit
cine sunt. Știu doar de ce sunt: pentru ele.
