Sunt genul de
persoană căreia îi place monotonia. Da! Iubesc rutina mea de acasă! Am ajuns la
vârsta la care am tabieturi. Și îmi place! Insă…după ce am născut,
s-a dus naibii dulcea mea rutină… A fost totul atât de rapid și de
intens, încât nici nu aveam timp să mă
plâng. Și nici nu aș fi avut loc de bebelușe. Cu timpul, am început să ne
obișnuim unii cu alții. Să plângem pe rând sau împreună.
Însă rutina nu apuca
să se aștearnă bine, pentru că situația se tot schimba, de la o săptămâna la alta.
Dar și schimbarea asta continuă avea să se transforme în obișnuință, astfel că,
după aproape un an de stat acasă, intrasem într-un ritm al nostru, pe care eu
una, îl iubeam.
Însă după 11 luni a trebuit să mă întorc la
birou. Emoții, nervi, stress. Ieșeam din sfera mea, pe care mă chinuisem atâta
timp să o învârt în sensul bun, să o închid ermetic și să o peticesc la nevoie.
Mi se părea groaznic să fiu despărțită 11 ore de bebelușe. Să nu văd ce fac,
cum fac, când fac. Să nu văd ce mănâncă, cum mănâncă, cât mănâncă. Și tot așa.
După 3 săptămâni de muncă sunt tot în stare de
șoc. Ajung dimineața la birou și parcă nu am lipsit decât câteva zile. Îmi
amintesc parole sau calculații de acum 2 ani. De parcă nimic nu mi-ar fi
amprentat viața pentru totdeauna, doar am fost scoasă “puțin” din
circuit. Nu mi se mai văd urmele pașilor pe mocheta bătătorită către
toaletă. Nu mai am în gât mirosurile de la Mega Image. Pot să mă
deplasez nestingherită de colo-colo, fără să am impresia că îmi cade ceva din mine.
Problema este când mă întreabă cineva ce fac fetele. Îmi trebuie câteva secunde să
procesez informația. Fetele? Care fete? Aaaa, bebelușele mele. Da, am două
bebelușe acasă! Pe care le-am născut după ce am rămas gravidă. Lucru care s-a
întâmplat… când??? Parcă sunt din alt film…Când cobor din
metrou, în drumul înapoi spre casă, se schimbă secvența.
Alerg către autobuz. Trebuie să ajung cât mai repede acasă, la
ele, la fetele mele. De ce nu vine autobuzul?? Și de ce merge atât de încet??
Și de ce oi fi plecat eu de dimineață de acasă??
Și uite așa intru într-o nouă rutină:
dimineața, în autobuz, cu gândul la munca de la birou, făcând agenda pentru
ziua respectivă; seara, în metrou, gândindu-mă cum să încep procesul de spălare
pe dinți a bebelușelor, întrucât…de ceva timp…au dinți.
