Acum un an, pe vremea asta, înotam prin
nămeții cât casa din fața clădirii unde lucrez. Aveam burta cât un pepene, eram
slabă cât un somalez, iar Cari avea câte ceva de obiectat la fiecare mișcare
de-a mea. Primeam tot felul de semnale de la ea: ba când era frig, ba când nu
stăteam într-o poziție comodă pentru ea. Lovituri și lovituri. Seara, când
voiam să dorm, trebuia să pun mâna între burtă și salteaua de la pat, altfel se
mișca salteaua de la forța loviturilor.
Perioada sarcinii a fost, pentru mine, una
dintre cele mai grele din viața mea. Conviețuirea cu fetele, după naștere, a
fost floare la ureche. Totul a început cu rezultatul testului BHCG. La mine
valoarea era dublă. Atât de amețită eram, încât nici nu mi-am dat seama cum să
îl interpretez. Între valoarea A și B, femeia e gravidă. La mine valoarea era
pe la sfârșitului alfabetului. Bun, mi-am zis, e ok. Însă, când au început
stările de rău, mi-am zis că nu e ok. M-am dus la doctor, slăbită și
transparentă, trasă la față, cocoșata, iar doctorul mi-a zis senin că e ok, că
la gemeni valoarea nu știu cărui hormon, care generează stările de rău, este
DUBLĂ. Astfel eu nu mă puteam ridica din pat, nu mâncam, abia puteam să beau
apă. Vomitam și aerul pe care îl respiram. Nu vorbeam, de frică să nu mi se
facă rău. Stăteam pe spate, cu ochii închiși. Nu puteam să stau pe părți,
pentru că mi se amplifica răul. La un moment dat, mă durea maxilarul de cât de
strâns îl țineam, ca să îmi înfrânez pornirile. Am făcut potecă între canapea
și toaletă, iar la muncă am bătătorit mocheta de la birou la WC. Vomitam până
îmi curgea sânge din nas. De la atâta „Dr. House”, am început să cred că mai am
și vreo tumoare. Nu suportam niciun miros, îmi era frică să bag ceva în gură,
știind ce o să mi se întâmple după.
După 4 luni de chin, am început să mănânc.
Cred că niciun om al străzii, nemâncat de o săptămâna, nu ar fi băgat în el cu
viteza cu care mâncam eu. Parcă eram un copil căruia i se oferă pentru prima
oară o înghețată. Însă, pentru că sarcina îmi apăsa pe stomac, iar eu mâncam
precum Haplea, rezultatul era același ca și la început. Mai mult decât atât,
oboseam foarte repede, mă mișcăm din ce în ce mai greu, iar fetele începuseră
să îmi trimită semnale: Alexuta-mai molcome, Cari-din ce în ce mai agresive.
Ultima perioadă a fost de stat la pat. Să fi
vrut să mă plimb și nu mai puteam, oricum nu mai aveam voie. Nu puteam să dorm
decât pe părți, iar fetele făceau mofturi. Trebuia să mănânc cât mai mult, ca
să iau în greutate. Mai mult ele decât eu. Mâncam cu forța și nu aveam voie să
mă mișc deloc. Pe scurt...o splendoare! Și cum să nu mi se urce sângele la cap,
atunci când citesc că perioada sarcinii este cea mai frumoasă perioadă din
viața unei femei, că femeia înverzește, înflorește, bla, bla? Numai eu am îngălbenit
și m-am învinețit. Cum să nu mă apuce nervii când văd la TV, în toate filmele
sau emisiunile, femei gravide care croșetează și vorbesc cu copilașii și țopăie
ca niște mingi umflate cu pompa? Când eu oboseam și dacă mă duceam până la
baie?
Aș vrea să fac o petiție, să strâng semnături
de la femei care au fost la fel de prăpădite ca și mine, astfel încât, când
vrei să rămâi gravidă, să completezi un formular scurt:
Cum doriți să aveți copilul?
A. Să rămâneți gravidă
B. Să vină barza
Femeia încercuiește căsuța cu barza, și așa se
poate bucura și ea de sarcină. Poate țopăi în voie, fără să aibă impresia că îi
cade unul dintre copii. Poate vedea un film cap-coadă fără să i se facă rău în
timpul unei scene importante, sala fiind plină, iar scaunul ei aflându-se pe
mijlocul rândului (între noi fie vorba, Dumnezeu a avut grijă de bieții oameni
care mi-au stat atunci în cale. Dacă nu se mobilizau repede să îmi facă loc, se
aprindeau luminile mai devreme decât ar fi fost cazul). Poate savura o zmeură
furată fără să alerge în secunda doi la baie și să vomite O ZMEURĂ!! Da, domne,
să se mai chinuie și barza!!
În sfârșit, a trecut perioada și știu că nu se
va mai repeta niciodată. După ce au venit fetele, mă simțeam eu însămi ca un
nou născut. Ce dacă au apărut altele după aia? Erau infinit mai mici, iar
avantajele mult prea mari. Le iubeam. Le iubesc. Dar nu pentru că sunt din
mine, ci pentru că sunt ale mele.
