Hmmm, acum 5 ani, când ne-am cunoscut, nu credeam să spun vreodată asta. Nici măcar nu îmi era simpatic, d’apăi să mă gândesc la o relație de lungă durată…În plus, îmi era bine singură, avusesem o serie de relații nereușite și, după mult timp, mă simțeam liniștită. Eram doar eu cu mine. Iar el nici măcar nu era tipul meu de bărbat. Era un tip solid, spre deosebire de biscuitele de mine, cu un zâmbet mare, o strungăreață cam cât zâmbetul de mare și îngrozitor de calm. Nuuuu, nu îmi trebuia mie așa ceva. Nu mă potriveam deloc cu el. Eu sunt agitată, repezită, vulcanică. El – foarte liniștit.
Ce să fac cu un asemenea bărbat? Ne-am fi scos ochii din prima săptămână. Hotărât lucru, nu voiam să încep o relație cu el, desi era vărul prietenei mele cele mai bune. Iar argumentul suprem în favoarea încăpățânării mele: individul era din Pitești. Relație la distanță??? Nici gând! Așa că i-am spus să o luam încet, că eu nu sunt pregătită să am o relație stabila, mai ales una la distanță, poate, poate se plictisește de vorbăria mea multa și o lăsăm moartă. Atunci nu eram “gând la gând cu bucurie”…
Urma să vina să ne vedem prima oară, în weekend, în casa prietenei mele. Nu am dat prea mare importanță întâlnirii, așa că nu m-am pregătit în mod special. Am făcut cunoștință oficial, pentru că până atunci vorbisem doar prin intermediul internetului. După câteva ore de povești, în care Rux, prietena mea, încerca să mă descrie că fiind o minunăție de fata, demnă de prințul de vărul ei, ne-am hotărât să mergem la culcare. Perfect, mi-am spus, iată primul test: daca va încerca să facă vreun gest nepotrivit, am un motiv plauzibil să îi dau peste nas și să nu accept relația. Eu nu sunt genul ăla de fată, să vedem ce tip de bărbat e el! Zis și făcut. M-am schimbat într-o pijama ai carei pantaloni îmi ajungeau până la gât, cu bluza lălăie până la genunchi și ne-am dus în pat.
M-am cuibărit în colțul opus al patului. El a stat așa un timp, după care mi-a spus, timid, că el trebuie să țină ceva în brațe când doarme, să mă duc lângă el. Ahaaaaa, primul semn! Avea de gând să fie neobrăzat, hai să vedem până unde merge. M-am dus lângă el, cu gesturi stângace, dar cu gânduri viclene, așteptând ca un vânător pasul greșit al vânatului, pentru a-i da lovitura de grație. Am uitat să menționez că “vânatul” meu era groaznic de răcit, motiv pentru care făcea curse în continuu la baie, pentru că, așa cum aveam să aflu mai târziu, îi era rușine să își sufle nasul ca locomotiva în Gara de Nord, de față cu mine.
Mi-am pus capul pe umărul lui și mi-am propus să nu închid un ochi toată noaptea, că să îl pot urmări. Fară să îmi dau seama, m-a învăluit o senzație de liniște, de căldură și de bine, încât m-am surprins zâmbind tâmp. Atât de puternica a fost senzația, încât am simțit că nu vreau să mai plec din brațele lui niciodată-niciodată. Că acele brațe puternice și blânde m-ar putea proteja de orice și oricine. Că putea să se prăbușească lumea în jurul meu – eram cuibărită la pieptul lui și nu mi se putea întâmpla nimic. Că acel corp solid, de sportiv, m-ar putea înveli că o păturică pufoasa toată viață. Și mie mi-e frig mai tot timpul…M-am trezit din visare după câteva minute, căci…aveam un scop în noaptea aceea. Probabil că și el…
La ceva timp după ce ne spusesem “noapte bună” am simțit cum îmi trece, tandru, mâna peste față, ca o mângâiere. “Da, da, daaaa, așa încep toți! Obsedatule! “, mă gândeam, felicitandu-mă că am decis să rămân trează. După încă un timp, m-a pupat ușor pe cap. Ceva era în neregula. Dacă voia să facă ceva, ar fi încercat până acum, pentru că ar fi riscat să adorm. Eu, de altfel, mă prefăceam Frumoasa Adormită. Numai că nu eram! Adormită, bineînțeles! Spre dimineața, mi-am dat seama că nu va face nimic. Mai mult decât atât, nu se mișcase deloc toată noaptea. Amorțise groaznic, cu brațul sub capul meu, era înfundat din cauza răcelii, abia putea respira, însă nu își schimbase deloc poziția. “Îmi era atât de drag de tine, cum dormeai în brațele mele” - pfffff, daca ar fi știut… - “încât nu m-a lăsat inima să mă mișc.”, mi-a spus după câteva săptămâni de la noaptea cu pricina. Serioooooos?!?!? Adică teoria mea era greșită?? Nu era un nesimțit, care voia doar să se culce cu mine?? La naiba, trebuia să găsesc altceva pentru a-i demonstra că o relație intre noi însemnă timp pierdut din partea amândurora. În același timp, senzația aceea de bine pe care am avut-o cuibarindu-mă în brațele lui mă bântuia…
În după amiaza zilei următoare am decis să ieșim la plimbare în Herăstrău. Era o zi superbă de sfârșit de septembrie. Mintea mea bolnavă uneltea în continuare: “Daca nu m-ai speriat tu, domnule așa zis viitor iubit, lasă că te sperii eu!” Păcat că nu îmi ieșea râsul acela malefic din filme… Din vorbă în vorbă, am ajuns la inevitabilul subiect “Cum ai vrea să fie viitorul tău iubit?” Ha! Aici vroiam să ajung! I-am făcut o listă cu tot ceea ce urăsc la bărbați. Am procedat invers, nu i-am spus cum mi-ar plăcea să fie, ci cum NU mi-ar plăcea să fie. I-am înșirat destul de multe defecte pe care le-am observat la bărbați de-a lungul timpului, mai ales prin prisma relațiilor mele eșuate. Nu am omis nimic.
Zâmbetul lui mare pălea de la o propoziție la alta. Era imposibil să nu se regăsească, macar un 5%, în ceea ce spuneam eu ca pe o poezie. Ăsta era efectul scontat! Gata, după weekend-ul asta, nu va mai da semne, puteam să pariez! Mai avea o zi jumătate. Nu era greu de suportat, aș minți dacă aș spune asta, era o persoană în jurul căreia te simțeai chiar bine, însă eu nu voiam încă o relație complicata. Am ajuns acasă, într-o liniște mormântală. Am aprins televizorul și, mai mult pentru a trece elegant peste momentul din parc, am decis să ne uităm la un film. Era un film groaznic, despre fotbal american…La un moment dat, cum stăteam pe canapea în brațele lui (nu voia să stăm altfel), m-a întors și m-a sărutat. M-a luat pe nepregătite…Uimitor cât de natural a fost sărutul, mai ales din partea mea, care eram ca un arici. Au mai fost și alte momente ca asta până a plecat înapoi la Pitești, însă nu am dat așa de mare importanță. Totul avea să se termine odată cu weekend-ul.
Noaptea următoare a trecut, ca și prima, fără incidente. Am dormit tot în brațele lui. M-aș fi putut obișnui cu chestia asta…Dacă ne-ar întreba cineva pe amândoi, dar separat, despre motivul acestor 2 nopți doar de somn, răspunsurile ar fi total diferite, dar la fel de haioase. Prietenii noștri se amuză mereu pe seama noastră, ne pun mereu să povestim cele două puncte de vedere.
A venit și ziua de luni și a trebuit să plece dimineața, pentru că se grăbea să ajungă și la muncă. Despărțirea fiind în graba, nici măcar nu am făcut schimb de numere de telefon. Vorbeam oricum pe internet, deci nu aveam cum să ne pierdem. Din ziua aceea, a început să mă alinte. Eram Bubu Mic. Ca toate acțiunile lui, și asta m-a luat prin surprindere, era mult prea devreme pentru un alint. Nu însemna că nu îmi plăcea, însă…deja ne alintăm?? Nu eram pregătită! Cu toatea astea, îi adoram tonul cald și felul în care o spunea, era că o mângâiere drăgăstoasă. Din partea mea, orice formă de alint pentru el nu își avea rostul, era muuuult prea devreme. Am zis!
Timpul trecea și socoteala mea de acasă nu se potrivea cu cea din târg. Nu fusese deloc dezamăgit de ceea ce se întâmplase la București. Mai mult decât atât, totul decurgea că o relație timidă. Mi-a acceptat condițiile pe care i le-am pus, printre care și aceea de a o lua încet. Oricum nu aveam să ne vedem decât în weekend, când făceam naveta între București și Pitești. Era ok așa, era timp destul să mi se facă dor de el, iar weekend-ul trecea mult prea repede, astfel încât nu mi se părea o relație sufocantă. Am continuat naveta un an, petreceam fiecare sfârșit de săptămână împreună, când la el, când la mine. După un timp ne-am dat seama că vrem mai mult, vrem să ne vedem mai des, însă nu ne permitea serviciul , deși distanța dintre noi era doar de 100 km. Nu de puține ori însă m-am trezit cu el la mine, seara, fie că să îmi aducă o floare când eram tristă, fie să îmi aducă medicamente când eram bolnavă (desi nu stăteam singură, ci cu părințîi), fie să mă strângă tare în brațe când îi spuneam că mor de dorul lui. Căci da, ajunsesem să simt că mor de dorul lui...
După un an de navetă, s-a mutat în București. Ne-am decis să stăm în chirie, ca să vedem cât de bine ne potrivim și în viața de zi cu zi, nu doar în weekend. A fost destul de riscant pasul, el a renunțat la locul de muncă și a luat-o de la capăt într-un oraș nou. Însă eram împreună și asta era cel mai important. Ne completam perfect. După un an de stat în chirie, mi-a dat un inel și m-a întrebat, emoționat, daca vreau să fim împreună mereu. Nici nu îmi imaginam viața altfel. Deși ideea de căsătorie mă speria destul de tare, relația cu el era una foarte naturală. Întregul său comportament îmi dădea încredere că vom fi fericiți împreună. Ne-am mutat la ai mei, pentru a strânge banii de nuntă și, după încă un an, ne-am căsătorit. Nunta a fost tare frumoasă și nu spun asta pentru că a fost a noastră. Atât de special, de important și cu atât de multe semnificații a fost momentul de la starea civilă și apoi de la biserică, încât petrecerea de după a fost într-adevăr o sărbătorire a acelui moment. Ceea ce nu prea se mai întâmplă. Nunțile de acum reprezintă o seara în care mireasa trebuie să aibă cea mai frumoasă rochie, cel mai frumos machiaj, coc și pantofi, pentru că, nu-i așa, e seara ei și toată lumea trebuie să o admire pe ea și numai pe ea. Ce atâta nou început, ce atâta sentiment de familie…dansul pinguinului să fie!
Acum, după un an jumătate de la căsătorie și 5 ani de relație, lipiciosul ăsta m-a schimbat total. Ariciul din mine s-a transformat într-o persoana tandră și afectuoasă. Nu atât de tandră pe cât este el, mai am accese de isterie și dracosenie, doar nu mi-am pierdut de tot identitatea, ce naiba! Pupăciosul ăsta mi-a demonstrat cât de diferiți suntem și cât de bine ne potrivim. El e calm, eu sunt grăbită; el e optimist, eu – realistă; el e visător, eu sunt pragmatică; el e tehnic, eu am două mâini stângi. Din ziua în care am început să îl alint, la vreo 2 săptămâni de la prima întâlnire, nu ne-am mai spus niciodată pe nume. Mă rog…decât când ne certăm, și atunci înseamnă că suntem tare supărați unul pe celălalt. Mă întreabă tot timpul daca mai sunt moartă după el, așa cum eram la început. Râdem amândoi de mine. Sunt moartă după el și, pe zi ce trece, îl iubesc mai mult și mai mult.
Mi-a făcut bine că am povestit, a mai trecut timpul și, iată, sunt la Ploiești, mai am 45 de minute până acasă. Abia aștept să îmi văd iubitul, să îl strâng tare, tare în brațe, să mă vindec de dorul de el și să mă afund în brațele lui protectoare, din care, așa cum am știut din prima noapte, nu voi pleca niciodată!
P.S. : Asta nu este o declarație de dragoste, iubitule, este doar povestea noastre de dragoste!
