Am deschis word-ul, mi-am
setat fontul si marimea literelor, mi-am modificat marimile paginii, si m-am
apucat de scris. Neindeplinirea acestei procedure duce la lipsa de inspiratie.
Buuuun! Pai sa vedem…M-am
intors din Antalya. Care nu este in Grecia, asa cum incercam sa conving o
turista in primele mele saptamani de agent de turism, care eram. Saraca de ea,
imi tot cerea Antalya iar eu ii spuneam ca nu avem oferte in Grecia. Pana mi-a
dat colegul Remus un picior pe sub birou si a preluat conducerea, motivand ca
am avut o zi grea si ca ii vom trimite doamnei pe mail oferte pentru Antalya,
TURCIA… Deci…nu e in Grecia, m-am convins. Mai mult decat atat, daca ii spui
unui turc ca Grecia ar fi mai rasarita decat patria lui mama, e ca si cand l-ai
injura. Rau de tot. De cei dragi.
Bineinteles ca nu am fost
in concediu, ci in interes de serviciu. In concediu merg la Baile Herculane
(anul trecut). Anul asta ma gandesc la ceva mai select: Baile Felix. Sa
revenim. Intrucat mi-am depasit temerile, sau cel putin asa imi place sa cred,
nu am mai luat pastile pentru zbor. Nu numai ca nu am consumat, dar nici macar
nu am mai luat la mine. Mai mult decat atat, gandindu-ma prin cate am trecut si
la cat bine as putea face, m-am asezat langa un coleg caruia ii e frica de
zbor, ca sa il incurajez. E un zbor de 1 ora, ce naiba, am zburat eu 6 ore si a
fost totul ok. Nu stiu cat de bine a functionat mimica fetei (asta nu voi putea
niciodata sa imi controlez, fir-ar!), insa am stat de vorba aproape tot timpul,
astfel ca ora a trecut fara prea multe emotii.
Zona Antaly-maaaare.
Hotelurile-imense. Cele mai multe sunt pe plaja, insa ca sa ajungi la plaja
dureaza vreo 15 minute: treci de munti, vai, lacuri, parcuri. Toate in cadrul
aceluiasi complex. Pana ajungi la sezlong, apune soarele. Sau, in cazul meu,
vine ploaia. Ai putea cu usurinta sa te ratacesti intr-un hotel din asta. Lucru
pe care l-am si facut, de altfel. Pai cum e posibil: daca iei liftul de la
receptie, stai la etajul 2. Daca iei liftul de la piscina, stai la etajul 4.
Eu, acum, stiind la ce etaj si la ce camera mi-am lasat bagajul, si grabindu-ma
groaznic sa ajung sus sa imi fac un dus si sa ma aranjez pentru o intalnire, am
apasat, fara sa clipesc, la 2. Am coborat din ascensor si m-am indreptat spre
camera (sau, cel putin, spre ceea ce stiam EU), fara sa ma uit pe indicatorul
cu numarul camerei. E drept, nici nu aveam ochelarii la mine…Erau 4 coridoare,
hotelul fiind in X, fiecare coridor avand numere pare sau impare pentru camera.
Si am mers…Si am mers…Si camera mea incepea cu 22yy si eu eram pe coridorul cu
24yy. E clar, e in partea opusa, mi-am zis. Si am mers iar. Si 22yy
nicaieri…Dupa ce am alergat vreo 10 minute in X, mi-am dat seama ca nu sunt la
etajul care trebuie. M-am aruncat in lift, am urcat 2 etaje si am alergat innebunita
catre camera mea. In sfarsit, nimerisem! La 15 minute dupa mine, colega mea
intra in camera, transpirata si plina de nervi. Atata se plimbase pe diferite
etaje, ca s-a intors la receptie, sa i se reconfirme numarul camerei si
etajul…Tragi-comedie!
Apropos, in asemenea
calatorii de informare, aveti maaaaare grija cu colegul de camera.
Interesati-va dinainte care sunt membrii grupului, care ce fobii sau manii are.
Sa nu va treziti ca veniti seara de afara, chitit/a pe un dus fierbinte si pe
un somn profund si sa gasiti colega de camera goala pusca, cautandu-se de boli
de piele inchipuite dupa o baie turceasca. In mod sigur sunt exagerari, asa
ceva nu se intampla, dar nu se stie niciodata… J
In alta ordine de idei,
zona era, este si va fi plina de rusi. Atat de plina, incat, dupa 5 minute de
stat pe canapeaua din club cu colega mea, singure, asteptand restul grupului
printre care si 2 baieti, am fost inconjurate de 3 rusi, care ne invitau la
dans. Ma rog..”invitau” e un cuvant politicos. Performau un anume dans, care practic
te “imbia” sa ii urmezi pe ringul de dans. Asta daca nu bagai in seama izul de distilerie
si burta care, revoltata si ea probabil de atata mancare si bautura, iesea si
din pantaloni si din tricou. Un vis! M-am simtit ca in Dubai, cand am intrat cu
fetele in apa, si in secunda urmatoare ne-au inconjurat 15 indieni negri ca
taciunele. Puuuuutin mai aveam si ne vindeau pe 50 de camile.
In rest, toate bune si
frumoase. Locatii mai linistite sau mai agitate, mai intime sau mai…comune (ma
refer aici la Adam & Eve, pentru cunoscatori), constructii noi sau cladiri
renovate si mancare muuuuuulta, ca romanului ii place sa manance, nene! Mai
nou, si Parisul se cere cu all inclusive. “Nu exista??? Nu se poate! Dar la
Roma este?!?!”
Zborul de intoarcere se
anunta la fel de linistit ca si cel de la venire. De ce ar fi fost altfel? Doar
ca nu mai aveam tricoul norocos pe mine? Era murdar, ce naiba, oricat de
superstitioasa as fi, nu puteam merge cu un tricou patat. Ori suntem profi, ori
nu mai suntem! M-am gandit ca e o prostie si mi-am mutat gandul de la acest
aspect. Cei de la check in s-au miscat foarte greu, astfel incat, dupa ce am
trecut de pasapoarte, cu poarta de imbarcare la 3 metri in dreapta si duty
free-ul la 3 metri in stanga, compania facea ultima strigare pentru imbarcare
de urgenta. Pfff, si ii promisesem lui Iubă ca ii cumpar baclava de unde s-a
nascut ea, baclavaua. Daca ma intorc cu mana goala, dupa ce ca am si lipsit o
saptamana, o sa ma rontaie pe mine in loc de baclava… Dar urgenta e urgenta, am
alergat la poarta de imbarcare si m-am suit in avion. Odata suiti, am fost
anuntati ca se intarzie decolarea, pentru ca s-a facut o greseala si aveau
catering pentru mai putine persoane decat erau in avion, deci trebuia sa
asteptam compania de catering care urma sa mai aduca mancare. Doooamne, pana si
in avion era nevoie de o gramada de mancare. Si am asteptat…jumatate de ora. In
jumatatea asta de ora puteam sa fac eu cu mana mea baclavaua, atata timp de
cumparaturi aveam. Ma rog, in cazul intarzierilor avioanelor nu comentez
niciodata. Prefer sa intarzii 3 zile si 3 nopti si sa ajung intreaga acasa,
decat sa plecam in graba si…Doamne fereste! Intr-un final, am decolat. Stiti
imaginea aia, cand se ridica avionul deasupra norilor si se vede cerul
albastru-albastru de jur imprejur, si ai o senzatie de liniste? Ei bine, eu nu
am avut nici imaginea, nici senzatia. S-a ridicat avionul, insa de jur imprejur
cerul era intunecat. Era furtuna. M-am rugat si m-am rugat ca avionul sa o ia
prin China si sa ocoleasca furtuna. Cand a inceput sa se zgaltaie, am stiut:
trecem prin ea! Tricoul meu norocos probabil facea “sac-sac” in bagaj…Ce
proasta am fost! Mai bine ma faceam de ras cu el patat, decat sa indur
turbulentele. Colega mea, langa mine, dormea. Initial, m-am molesit pe umarul
ei, am strans din ochi si am dat cantaretzul din urechi la maxim, incercand sa
ma concentrez pe muzica. Nimic…eram la fel de nelinistita. Stiam ca una dintre
fete avea la ea niste pastile, contra atacului de panica. Nu stiu cum am
inghitit pastila, ca nici nu a apucat sa ma intrebe daca vreau apa. M-am
molesit din nou, asteptand sa isi faca efectul. Doamne, ce greu trec secundele
cand iti e frica! Abia se misca secundarul ceasului. Si frica se amplifica. La
fel ca si zguduielile, de altfel. In disperare, m-am aruncat peste colega mea,
care dormea in continuare. Imi venea sa trag de ea, sa o trezesc, urland isterica
ca vom muri. Cred in ca sinea mea urlam de mult, pentru ca nu puteam vorbi, nu
aveam vlaga sa vorbesc, eram deja ragusita. Si zguduielile continuau. Jumatate
de avion vomita, jumatate era disperata. Eu faceam parte din a doua categorie.
La un moment dat, cand sa fac atacul de panica, hop! mi-a luat-o inainte o
doamna, la 2 scaune de mine. Era aiurea sa incep si eu, era deja fumata treaba.
Asa ca am continuat urletul interior, mi-am pus gluga in cap si mi-am inceput
rugaciunile de rigoare. Saraca femeie, a trecut pe langa mine, plangea si
tremura, era rosie la fata si toata lumea din jurul ei era ingrijorata. Nu
puteam sa fac si eu chestia asta, trebuia sa ma controlez. Tot calvarul a durat
vreo 15-20 de minute. Insa l-am perceput ca pe o tortura interminabila. Nu stiu
ce se citea pe fata mea, insa stiu ca dupa ce s-a terminat furtuna ma durea
spatele, ma dureau muschii fetei si eram groaznic de obosita. Parca m-as fi
luptat cu armata otomana, corp la corp, 3 zile si 3 nopti. Dupa ce am aterizat,
imi venea (din nou!) sa sarut pamantul. Insa, ori suntem profi pana la sfarsit,
ori nu mai suntem! Oricum, atata am transpirat in alea 20 de minute, incat cred
ca am slabit cele 3 kg pe care le pusesem in toata saptamana. Slava Domnului,
totul e bine cand se termina cu bine!
Titlul povestioarei este
anume ales, dupa o situatie petrecuta unui coleg, in Bulgaria, care, stand la
piscina, intr-un hotel, a vazut cum iesea fum dintr-un colt al restaurantului.
Speriat, a chemat pe cineva din personalul hotelului si a incercat sa ii
explice ca un bec a explodat si ca iese fum. Ospatarul, linistit, se uita in
directia indicata de coleg, se intoarce nepasator catre el, explicand intr-o
engleza specifica: “Blec?? Noooooormăl ! “ Dupa care face stanga imprejur si
isi vede de treaba, lasandu-i pe toti cu gurile cascate.
Morala: shit happens all
the time, modul de abordare face diferenta!
