Momentul în care fetele mele au rostit cuvântul cu “p”…

 

…a fost încă un moment de șoc din existența noastră în patru. Practic, Pământul s-a oprit din rotație pentru câteva secunde. Cred că fiecare etapă a evoluției lor are câte un moment ca ăsta. Când realitatea te lovește fix în moalele capului, în timp ce tu miroseai panseluțe pe pajiște, ca tăurașul Ferdinand. Sau, mai realist spus, când rămâi tâmp, cu varza călită cu mămăligă în gură. Căci da, am avut această discuție fix în momentul cinei. Ce alt moment mai bun să vorbești despre organele genitale, decât acela când ne reunim toți 4 în jurul mesei și povestim despre cum a fost ziua noastră?

Discuția a început aparent nevinovat, despre o ceartă a colegelor lor de școală, în timpul căreia X i-a arătat lui Y degetul mijlociu. Acum…se pare că necuratu’ nu era și el în pauza de masă, ci chiar în toiul  programului de muncă, că m-a pus să îmi întreb copilele dacă ele știu ce înseamnă acest gest. Inițial puțin rușinate (Ali de fapt, căci Cari molfăia cu pofta la mâncarea ei, nestingherită în vreun fel…), dar dezarmate de fața mea care (mulțumesc bunului Dumnezeu!) nu trăda nimic, Ali a zis-o...

BANG! Au început să îmi țiuie urechile, după care s-a făcut liniște. Ele cu ochii fixați la mine, Iubă – cu mămăliga spre gură, eu…stană de piatră. Cred că doar în desenele animate cu Bugs Bunny am văzut reacții de uimire care ar fi putut înfățișa întocmai șocul meu interior. Nu știu ce m-a izbit mai tare: faptul că am auzit cuvântul ăsta din gura lor sau faptul că știau exact ce înseamnă. Cert este că în acele câteva milisecunde de liniște, în care totul s-a oprit, mintea mea răsfoia imagini, de parcă m-aș fi uitat la pozele din telefon: rezultatul testului beta HCG, cu valori dublate - prima noapte cu ele, în spital - prima răceală - primii pași - prima zi de creșă/grădiniță/scoală și, acum, prima oară când rostesc, perfect constient, cuvântul cu “p”. Când a trecut timpul în halul ăsta? Cum când?? În cei 7 ani jumate, pe care i-am simțit secundă cu secundă. Deși au fost momente când secundele treceau ca orele, iată că acum, uitandu-mă în urma, au fost și mai multe momente când secundele au trecut ca niste clipiri de gene.

             După ce m-am dezmeticit și i-am dat lui Iubă un picior pe sub masă, ca să îl resuscitez, am continuat discuția pe același ton normal, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Pentru că, obiectiv privind, chiar nimic nu s-a întâmplat. Sunt lucruri absolut normale, pe care (din păcate!) le întâlnim la tot pasul, iar ele trebuie să fie în gardă. Recunosc, de data asta nu eu am fost aceea care le-a pus în garda, însă faptul că am fost în stare să vorbim despre asta, este o mare realizare pentru mine. Am depășit granița aia de subiecte tabu, moștenită cumva de la părinții noștri. Bine-bine…dar eu sunt mama lor, deci nu pot fi chiar obiectivă în ceea ce le privește. A fost un șoc! Îmi dau seama că încet-încet încep să se desprindă de mine și să își facă intrarea singure în lume. Să gestioneze situații, să depășească bariere, să facă pași spre adolescență și apoi spre maturitate. Se fac mari, iar eu - mică, mandră și mută de uimire, încă merg de mână cu ele pe drumul lor prin viață. Sunt mulțumită peste măsură pentru felul în care am gestionat situația, care a venit ca acceleratul într-o noapte liniștită, m-a amețit puțin cu șuieratul lui și apoi a dispărut în zare la fel de natural precum a apărut. Doamne, dă-mi înțelepciunea să le discutăm așa pe toate care or mai veni, bune și rele! Dă-mi puterea să le insuflu încrederea că nu exista subiecte tabu în discuțiile cu mine, să putem să vorbim dezinvolt despre toate lucrurile urâte, astfel încât să le înnăbușim urâțenia și să le aducem la stadiul de realitate care nu ne (mai) afectează!

         În fine, totul e bine când se termină cu bine. Deși, fiind în asentimentul lui Proust, nici eu și nici Iubă nu vom mai gusta varza călită cu mămăligă cu aceeași încântare de acum înainte…