Marți, 24.03.2020
Sâmbătă am ieșit la plimbare. Inițial am mers undeva pe malul Argesului, însă în jumătate de oră după ce am ajuns noi s-a și aglomerat. Am intrat în panică, am strâns catrafusele și am plecat în satul natal al mamei, locul în care mergeam în vacanțe, când eram copil.
Am trecut oarecum peste strângerea de inimă pe care am avut-o când am văzut cât de mult s-a degradat. Am mers pe dealurile pe care alergam când eram mici, nu era nici țipenie de om. În schimb erau oi, iar fetele au fost tare bucuroase să le vadă de aproape.
De duminică s-a înrăutățit vremea. A venit frigul, vântul, ploaia și, deși e mai bine, că nu prea e chef de ieșit din casă, lipsa soarelui m-a zdruncinat destul de mult. Se știe faptul că eu funcționez ca și panourile solare. Chiar dacă nu puteam ieși din casă, razele mă încărcau, îmi dădeau speranță și putere. Ieri am avut o zi grea, cele mai importante proiecte mi s-au anulat până la sfârșit de iunie. Enorm de mult. M-a luat total prin surprindere.
Mă simt ca într-unul din filmele de groază pe care am refuzat sa le mai vizionez de ceva timp, tocmai pentru că îmi induceau stări de panică și coșmaruri. Mă simt ca și când toate visele urâte vin grămadă peste mine. Mă rog la Dumnezeu, înainte de culcare, să mă trezească alarma de la telefon a doua zi și să îmi dau seama că a fost doar un coșmar. Tot aștept să îmi sune alarma…Desi uram sunetul, acum îmi doresc să îl aud.
În continuare sper ca la 01 iunie să îmi beau cafeaua pe terasă, cu colegii…
Dumnezeu să ne ajute!
