Cel mai emoționant discurs

Cu 3-4 luni înainte de nuntă, printre altele, Rux mi-a zis că i s-ar părea drăguț dacă invitații ar vrea să țină un discurs la evenimentul mult așteptat. Imediat mi-a încolțit ideea în minte: mă bag! E prietena mea cea mai bună de...o viață. Cum aș putea să ratez momentul să îi spun cât de dragă îmi e? Și cât de importantă e pentru mine? Și cât de mult o prețuiesc? 

Nu i-am spus că mă apuc de proiect, am crezut că e doar o idee trecătoare din partea ei. Urma să îi scriu câteva cuvinte, dacă decidea că nu vrea să fie spuse la nuntă, aveam să îi dau gândurile mele printr-o scrisoare.

M-am apucat de scris. Mi-a fost mai ușor decât mă așteptam, cuvintele se așterneau pe foaie de parcă ar fi așteptat momentul ăsta dintotdeauna... Scriam, plângeam, ștergeam, refăceam. Era ușor și nu prea. Emoțiile și amintirile mă zguduiau cu fiecare rând înșirat. După ce m-am hotărât că e gata, am început să exersez să îl citesc cu voce tare. Însă glasul mi se frângea și nu reușeam să duc propozițiile până la capăt. Cum aș fi putut să apar în fața familiei, prietenilor, cunoștințelor și necunoscuților cu un discurs pe care nu pot să îl citesc, gâtuită de emoții și cu lacrimile șiroind? 

Cu câteva săptămâni înainte de nuntă, i-am spus și ei că am scris un discurs. A fost foarte entuziasmată. Urma să vedem în seara respectivă cum introducem momentul. Nu știa nimeni, decât eu, Rux și Leo. Iar ei nu știau decât că am scris, nu știau ce. A venit și ziua evenimentului, emoțiile erau mai  mari, exercițiul de a citi până la capăt fără să plâng eșuase lamentabil de fiecare dată. Am aranjat detaliile cu DJ-ul, pe principiul...ce o ieși, o ieși! Aveam totuși o variantă de back up, dacă lucrurile scăpau (rău!) de sub control, îi dădeam lui Ali foaia și ducea ea treaba până la sfârșit. 

M-am urcat pe scenă și mi-am dat seama că nu pot citi nimic de pe foaie, așa de tare îmi tremura mâna. Ce naiba?? Am vorbit în fața unor oameni de atâtea ori, am ținut prezentări atât în romana cât și în engleză. Sigur, am avut emoții, dar nu în halul ăsta...Păi da...dar acum era vorba de ai mei, de oamenii mei cei mai dragi. Normal că tremuram din cap până în picioare! Poate dacă țin strâns în mână cristalul de ametist? Ce vorbești, băbăiatule?!? Și Gandhi să mă fi ținut de mână, în poziția lotusului, și l-aș fi scuturat așa de tare, de ai fi zis că e lovit de fulger! Ei bine, am tras aer adânc în piept și, pe acordurile melodiei "All cried out", am început să vorbesc:

        Pe Ruxandra o cunosc de 28 de ani.
        O știu de tot atâția ani.
        De prima oară când am văzut-o, mi-am dorit să îi fiu prietenă. Era tot ce nu eram eu: volubilă, generoasă, prietenoasă, dezinhibată, extrovertită, caldă. Am intrat în grupul ei de prietene cu ușurință, cu toate că ele erau popularele clasei, iar eu eram…să o spunem pe aia dreaptă…mai tocilară. Am tot încercat să evit expresia asta, însă PE VREMEA NOASTRĂ, prietenia și sinceritatea legau relații pe viață. Ceea ce s-a și întâmplat.

Ne completam foarte bine una pe cealaltă: eu rațională-ea visătoare. Eu precaută-ea spontană. Eu cu învățatul-ea cu chiulitul. Ce alte fete de liceu mai chiulesc în ziua de azi ca să meargă la una dintre ele acasă și să joace cărți? Sau să facă karaoke pe melodia All cried out? Sau să își facă propriul dans pe melodia lui Enrique Iglesias? Bine… mai erau și zile cu partide de biliard, plătite cu bani din fondul clasei (mulțumim, If, pe aceasta cale!)
 
        Timpul a trecut, anii de liceu s-au terminat și am crezut că ne vom distanța. Din fericire, nu a fost așa. Deși nu mai mergeam la ea ca să o ajut să recupereze pentru teza de la TSH (iți aduci aminte de cada cu mânere?), dormeam una la cealaltă aproape în fiecare weekend. Chiar o vară întreagă, când părinții ei și-au renovat apartamentul. Sunt născută și crescută în București, însă știam doar zona Dristor și Drumul Taberei: unde stăteam eu și unde stătea ea.
 
        Pe măsură ce ne-am mărit, au apărut și dramele, mai mici sau mai mari. Prietenia noastră a rezistat: ne-am ținut strâns de mana când aveam de trecut un obstacol, am suspinat una în poala celeilalte când eram dezamagite, am plâns una pe umărul celeilalte când ne părăseau iubiții, am jelit și ne-am ținut strâns în brațe când ne-am luat la revedere de la părinți și bunici.
 
        Ca în orice prietenie, au existat și certuri, care mai de care mai aprige sau mai puerile. Mai ții minte când m-a muscat Teddy și am spus că te dau în judecată? Ne împăcam repede și reluam totul fix de unde l-am lăsat, fară să ținem ranchiună. Am dansat impreuna pe mese, am mers la mare, la munte, am mancat din acelasi sendvis, am fumat din aceeasi tigare, am dormit în acelasi pat.
 
        Deşi ne simțeam ca făcând parte una din familia celeilalte, destinul a vrut să facă această relație oficială. Ruxandra mi-a făcut cunoștință cu vărul ei, cu care m-am și căsătorit. Îi sunt recunoscătoare nu numai pentru prietenia noastră extraordinară, ci și pentru familia mea minunată.
 
        Leo, nu ne cunoaştem de mult timp, dar simt că te cunosc dintotdeauna. M-am conectat cu tine uşor si repede, pentru că emani sinceritate şi încredere. Cu toate că locuiești într-o țară nordică acum, îmbrățișările tale sunt mereu calde şi dulci! Faptul că o faci fericită pe Ruxandra m-a făcut pe parcurs să te îndrăgesc. Bine ai venit in familia noastră, Leo! Ce bine că ne primeşti şi pe noi în familia ta!

        Rux, ai trecut prin multe până ai ajuns aici, în locul ăsta cald şi plin de fericire, pe care îl meriţi cu prisosinţă! Îţi doresc ca viaţa să te bucure în continuare cu lucruri frumoase şi cu oameni minunaţi în jurul tău! Eu îți mulțumesc că exiști. Îți mulțumesc că am avut ocazia să iți fiu alături. Cu siguranță viața mea ar fi fost mai goală fară prezența ta veselă și exuberantă. Ești un om special pentru mine, om pe care am onoarea şi bucuria să îl numesc acum și pentru totdeauna PRIETENA MEA CEA MAI BUNĂ!

În continuare nu reușesc să îmi înfrâng lacrimile când citesc. Dar am ținut neapărat să notez și aici, în jurnal, încă un moment special din viața mea 💖.