Tabăra era ultima redută
a clasei a IV-a. Parcă vă aud cum încercați să vă faceți auzită în hărmălaia de
vorbe și râsete de (aproape) adolescenți : “Clasa a IV-a A!”. Scurt si ferm,
ridicându-vă puțin pe vârfuri, căci…deh… albinuțele s-au mărit.
A trecut prea repede
perioada în care vă uitați la ei de sus, la niște prichinduți care făceau ochii
mari când le vorbeați și vă răspundeau încet, cu vocea pițigăiată. Acum unii
sunt chiar puțin mai înalți decât dumneavoastră. Ochii le-au rămas la fel de
mari atunci când le vorbiți (dar mai ales atunci când vă uitați spre ei...!) însă
vocea le este mult schimbată. Parcă și tonul…câteodată, când văd ei că sunteți
bine dispusă...
Privesc în urmă la cei
cinci ani de școală primară ai fetelor mele cu nostalgie, bucurie și profundă
recunoștință. Cu dăruire, har și o răbdare nemăsurată, v-ați implicat alături
de ei într-o mulțime de activități.
Nu voi uita niciodată
puterea și determinarea de care ați dat dovadă în primul an, la celebrarea
celor 100 de zile de școală. Într-un moment greu, când o persoană dragă
dumneavoastră a plecat dintre noi, mi-ați spus: „Nu pot să plec, le-am
promis că vom face această activitate împreună.”. Atunci mi-am dat seama că
nu există un om mai potrivit pe acest pământ care să le fi călăuzit pe fetițele
mele în primii lor ani de școală.
Deși știm cu toții că nu
sunt ușor de strunit, nu ați avut nicio ezitare în a merge cu ei în excursii și
tot felul de vizite. Ați făcut trasee și itinerarii minuțioase, mai bine ca un
agent de turism, cu toate că bucuria lor cea mai mare era oprirea la
benzinariile de pe drum, ca să își cumpere chestii... Ați mers cu
ei în tabere unde se agață harta în cui, numai dumneavoastră știind câte ore
dormite pe noapte ați avut, făcând ture nocturne pe coridoarele hotelului până
nu li se mai auzeau șoaptele din cameră. Poate singurele dăți când sforăielile
altora v-au fost bine venite…
Ați fost nu doar
învățătoarea fetelor mele, ci și un îndrumător de încredere și, pentru mine, un
psiholog extraordinar. Un om simplu, calm și blajin ale cărui cuvinte îmi
aduceau liniște tocmai atunci când simțeam că lucrurile scapă de sub control. Iar
când fetele mai făceau câte o poznă, deși la început îmi povesteați cu năduf și
cu un dram de disperare în glas că „au făcut-o lată!”, încheiați
întotdeauna spunând că nu e nimic grav și că sunt, de fapt, niște fete tare
bune. “Dacă vă ajută cu ceva faptul că vine de la mine,” mi-ați spus
odată, “puteți să stați liniștită. Faceți o treabă bună ca mamă și aveți
niște fete minunate!” Pot să număr pe degetele de la o singură mână – și,
sincer, îmi mai rămân câteva libere – de câte ori am auzit aceste cuvinte.
Iar faptul că ele au venit de la dumneavoastră mi-a umplut sufletul de bucurie
și mândrie. Și asta înseamnă mult, mai ales în agitația și nebunia vieții de zi
cu zi.
Ultimele zile de școală
au fost foarte intense pentru noi, toți. De la mici la mari. Cu emoții multe.
Frumoase și multe. Cu lacrimi. Cu teamă, dar și cu speranță. Cu încredere. Știm
că ai noștri copii vor fi pe mâini bune datorită dumneavoastră, draga
noastră doamnă învățătoare!
Ați primit multe
mulțumiri și recunoștință, toate spuse sincer și din suflet. Pe lângă toate
acestea, eu mă rog la Dumnezeu să vă dea sănătate și putere ca să o luați de la
capăt și să luminați mintea și sufletul altor și altor generații. Atât de
copii, cât și de părinți.
Deși în perioada următoare nu veți mai fi învățătoarea copiilor mei, veți fi mereu învățătoarea copiilor NOȘTRI, ai societății ăsteia ciudate, pe care încercați, atât cât vă stă în putere, să o faceți mai bună. Chiar și pentru asta, eu, omul Virginia Lungu, mama Carinei și a Alexandrei, vă mulțumesc!
